O.N.U., văzută ca unică soluţie de rezolvare a disputelor la nivel planetar

Dinamica situaţiei politice la nivel mondial, complexitatea fenomenelor sociale, economice şi religioase în zonele de conflict, dispariţia polilor de putere mondiali şi scăderea treptată a credibilităţii singurei superputeri, SUA, au făcut ca Organizaţia Naţiunilor Unite să fie văzută poate ca unica soluţie de rezolvare a disputelor la nivel planetar, unanim acceptată şi agreată de statele lumii.

Doar 10% sunt conflicte inter-statale

După sfârşitul Războiului Rece, comunitatea internaţio­na­lă s-a grăbit să promoveze un nou sistem de securitate mon­dială, bazat pe egalitate, drep­turi in­dividuale, pe dezvoltare econo­mică şi socială. Cu toate aceste schimbări, conflictele nu au în­cetat să apară. Ceea ce este sur­­prinzător, însă, este faptul că din cele 110 conflicte înregistrate la nivel planetar între 1988 şi 2002, doar 10% se referă la conflicte cu caracter inter-statal, restul de 90% re­prezentându-l conflic­te intra-statale. Comunitatea interna­ţională transformată de schim­bările survenite pe plan geo-politic, economic, tehnolo­gic, dar şi ambiental s-a găsit în situaţia de a căuta soluţii pentru principalele cauze ce provoacă aceste conflicte intra-statale, res­pectiv etnice, religioase sau so­cio-economice, factori mai puţin importanţi atunci când discutăm despre conflictele in­ter-statale.

Deşi se încearcă, în ultima vreme, găsirea de răspunsuri regionale şi subregionale la conflictele locale, gen implica­rea Ligii Arabe, a Uniunii Afri­ca­ne, a Uniunii Europene în ţări precum Libia, Siria, Soma­lia sau Kosovo, lipsa resurselor finan­ciare, logistice sau a forţe­lor în stand-by, capabile să răs­pundă într-un timp cât mai scurt la soli­citările existente, a făcut ca, din nou, O.N.U. să fie văzută ca sin­gura soluţie viabilă şi rapidă pen­tru desfăşurarea de misiuni in­ternaţionale de men­ţinere sau restaurare a  pă­cii. O.N.U., ca şi organizaţie in­ternaţională afla­tă într-o creş­tere exponenţială şi într-o dina­mică permanentă, dar şi sub o presiune din ce în ce mai puter­nică, este nevoită să fie supusă unui proces de refor­mă şi re­structurare, care să fa­că faţă nevoilor şi schimbărilor per­manente la nivel mondial.

Reformele sistemului O.­N.U., survenite în special după Raportul Brahimi, aduc noi per­s­pective ce trebuie cercetate cu metode ştiinţifice, atât din interiorul, cât şi din exteriorul sistemului. De-a lungul unei pe­rioade de evoluţie continuă, din 1948 şi până în prezent, menţi­nerea păcii a rămas un element de bază şi un instrument flexibil al comunităţii internaţionale, de răspuns la ameninţările la adre­sa păcii şi securităţii mondiale. Menţinerea păcii şi securităţii mondiale reprezintă scopul pri­mordial al activităţilor desfăşu­rate de O.N.U., prin misiunile şi operaţiunile de pace. Dar ce es­te o misiune de pace O.N.U.?

Cine trebuie să impună pacea?

Comunitatea interna­ţiona­lă a dezbătut pe larg, cu diferite ocazii, conceptul de misiune de pace, considerându-se mult timp că aceasta ar fi doar o în­treprindere preponderent mili­tară, deşi nu lipseau nici com­ponentele civile. Recunoscân­du-se complexitatea conflicte­lor prezente şi nevoia de ac­ţiuni multi-dimensionale din partea O.N.U. pentru rezol­va­rea acestora, comunitatea in­ter­naţională a acceptat gradual un nou concept, ce neagă asi­mila­rea misiunii de pace O.N.U. nu­mai cu o întreprindere mi­litară şi acceptă includerea de noi com­ponente, în special în perioada post-criză, orientate predomi­nant către consolidarea păcii.

Oricum, indiferent de mo­mentul desfăşurării unei misiuni şi de multi-dimensionalitatea acesteia, se poate afirma că toate operaţiunile desfăşurate în conformitate cu Carta Naţiu­nilor Unite, pentru menţinerea păcii şi securităţii mondiale, pot fi definite ca misiuni/operaţiuni de pace O.N.U. În studiile şi dis­cuţiile referitoare la aceste mi­siuni se face în special referire la peacekeeping – misiuni O.N.­U. de menţinere a păcii, în fapt, însă, misiunile de pace O.N.U. pot avea elemente de peace enforcement (impunere a pă­cii), peacekeeping (menţinere a păcii) şi, mai nou, de peace-buil­ding (consolidare a păcii).

Baza legală în care se face desfăşurarea unei misiuni O.­N.U. o reprezintă rezoluţia Con­siliului de Securitate al O.N.U. Este adevărat că în majoritatea cazurilor, mandatul încredinţat unei misiuni a fost de menţine­re a păcii, însă au fost şi situaţii în care pacea trebuia resta­bilită/impusă şi de abia apoi menţinută şi consolidată.

Se naşte pe bună dreptate întrebarea cine trebuie să impu­nă pacea? Din cele 68 de mi­siuni O.N.U. desfăşurate până în prezent, doar în trei ţări O.­N.U. a folosit forţa trupelor mi­litare pentru impunerea păcii, respectiv în Congo, în Somalia şi în Bosnia Herţegovina.

Strategi militari, politologi, experţi în relaţii internaţionale, în studiile şi dezbaterile în do­meniu au încercat să stabileas­că dacă este normal ca O.N.U. să încredinţeze acest mandat de impunere a păcii misiunilor pe care le desfăşoară, sau aceas­tă întreprindere ar trebui lăsată pe seama alianţelor militare şi/sau pe seama organizaţiilor regionale, cum a fost cazul în Haiti, Bosnia, Kosovo, Timorul de est sau Afganistan. Odată pacea restabilită, O.N.U. ar fi cea care  şi-ar desfăşura misiu­nile tradiţionale de peace­keeping. Dacă, din punct de vedere al legitimităţii, ambele variante ar fi agreate (în cazul în care intervenţia în forţă a alianţelor militare s-ar face cu consensul Consiliului de Secu­ritate O.N.U.), din punct de ve­dere politic, dar şi operaţional, cea de-a doua variantă, a impu­nerii păcii pe baza intervenţiei alianţelor militare, este din ce în ce mai acceptată.

O altă clasificare mult mai elaborată a misiunilor de pace O.N.U., pe mai multe tipuri, se face în funcţie de activităţile specifice, cu caracter predomi­nant, desfăşurate în teatrele de operaţiuni, conform cu Carta Naţiunilor Unite şi cu man­datele încredinţate de Consiliul de Securitate.

Astfel, putem întâlni urmă­toarele tipuri de misiuni/ope­raţiuni de pace desfăşurate sub egida O.N.U. : desfăşurări pre­ventive de trupe O.N.U., misiuni de mediere a conflictului, de impunere a păcii, de menţinere forţată a păcii, de implemen­tare a acordurilor şi aranjamen­telor, misiuni/operaţiuni tra­diţionale de menţinere a păcii, de asistenţă umanitară, de pro­tecţie a operaţiunilor umanitare şi de consolidare a păcii.

În concluzie, putem afirma că este din ce în ce mai clar că viitorul misiunilor O.N.U. îl reprezintă operaţiunile de con­so­lidare a păcii, multi-dimensio­nale, operaţiuni ce vor presu­pune în principal elaborarea şi implementarea de programe şi proiecte de dezvoltare politică, economică şi socială, ca sin­gura cale de instaurare a sta­tului de drept şi a unor societăţi democratice, care să împiedice revenirea la stările divergente precedente sau izbucnirea de noi conflicte inter sau intra-statale.

Misiunile de pace ale O.N.U.

Desfăşurări preventive de trupe O.N.U.

Prevenirea oricărui poten­ţial conflict se realizează de obicei pe căi diplomatice, prin negocieri între ţările implicate sau între diferitele formaţiuni cu interese diametral opuse, din interiorul aceleiaşi ţări. La soli­citarea uneia dintre părţi, a am­belor părţi sau chiar la solici­ta­rea comunităţii internaţionale, O.N.U. poate fi implicată în rea­lizarea demersurilor diploma­tice încă din fazele iniţiale ale acestor demersuri, sau pe par­cursul desfăşurării lor. Un exem­plu recent îl constituie cazul Guineei, o ţară în prezent rela­tiv stabilă, dar confruntată în ultimii ani cu mai multe con­flicte interne ce au condus la lo­vituri de stat, ţară care a solici­tat Reprezentantului Special al Secretarului General O.N.U. pen­tru Africa de vest să se implice direct în negocierile ce au loc între diferitele formaţiuni poli­tice, puterea militară şi socie­tatea civilă, pentru prevenirea unui nou potenţial conflict.

Identificarea unui poten­ţial conflict este foarte importan­tă, dând posibilitatea desfăşurării de negocieri, aşa-numita diplo­maţie preventivă. În acest scop, în cadrul Secretariatului General O.N.U., ca şi în cadrul Ministerelor de Externe ale di­feritelor ţări, există servicii ca­re se ocupă cu monitorizarea aten­tă a situaţiei geopolitice, eco­nomice, sociale etc., la nivel mon­dial, unul dintre scopuri fiind descoperirea unor poten­ţiale conflicte.

Sunt cazuri în care se con­si­deră că demersurile diploma­tice de prevenire a unor poten­ţiale conflicte nu sunt suficien­te şi atunci aceste demersuri sunt însoţite şi de desfăşurări preventive de trupe. Acestea au loc când unul sau mai multe state consideră că prezenţa O.­N.U. de-a lungul graniţelor unei ţări poate descuraja un poten­ţial conflict. Este cazul fostei Republici Iugoslave a Macedo­niei, care a solicitat prezenţa O.N.U. la graniţele ţării, în in­teriorul teritoriului naţional, iar Consiliul de Securitate a auto­rizat desfăşurarea unei forţe în Macedonia, forţă compusă şi din personal civil.

Misiuni de mediere a conflictului

Medierea conflictelor se realizează în special pe baza căilor diplomatice, însă O.N.U. nu exclude folosirea forţei. Aceas­ta se poate realiza fără desfăşu­rarea unui misiuni cu un astfel de mandat, ci doar prin impli­ca­rea unor oficiali ai organi­za­ţiei în procesul diplomatic sau se poate realiza prin desfăşura­rea unei misiuni care să aibă un asemenea mandat, care nu ex­clude chiar folosirea forţei tru­pelor O.N.U.. Acestor trupe li se acordă, însă, un mandat limitat şi este necesar că scopul final să fie intervenţia directă în conflict, pentru încetarea aces­tuia şi im­punerea păcii. Exemplu în acest sens îl pot constitui cele două misiuni în Bosnia Herţegovina.

Misiuni de impunere a păcii

După epuizarea căilor diplo­matice, dar şi în situaţii în care, din cauze umanitare sau din con­siderente de prevenire a extin­derii conflictului se consideră că intervenţia militară externă este singurul mijloc prin care poate stopa conflictul şi impune pacea, Consiliul de Securitate O.N.U. poate mandata o astfel de intervenţie. Însă specialiştii în domeniu nu au ajuns încă la o concluzie unanim acceptată în privinţa modalităţilor în care conflictele să fie stopate prin intervenţii militare. Sunt păreri conform cărora intervenţia mi­litară autorizată trebuie efectua­tă de alianţe militare, urmând ca mai apoi O.N.U. să-şi poată des­făşura misiunea de pace, aşa după cum a fost cazul în Haiti, Kosovo, Timorul de est sau Af­ganistan. Sunt însă şi multe al­te opinii care afirmă că doar O.­N.U. poate folosi forţa trupelor armate, pentru impunerea pă­cii, aşa după cum s-a întâmplat în Congo, în Somalia şi în Bos­nia Herţegovina.

Misiuni de menţinere forţată a păcii

O.N.U. şi-a dovedit în ultimii ani capacitatea să facă faţă unor situaţii din ce în ce mai com­plexe, iar această capacitate se datorează şi găsirii unor noi me­tode şi mijloace de intervenţie în cadrul conflictelor, dar şi de prevenire a acestora.

Operaţiunile de menţinere forţată a păcii constituie un exem­plu în acest sens şi presupun două aplicaţii : folosirea într-o primă instanţă a mijloacelor şi căilor paşnice de conses şi coope­rare cu misiunea de pace, dar şi ameninţarea cu forţa, pentru ajungerea la conses şi coope­rare, atunci când mijloacele şi căile paşnice se consideră a fi depă­şi­te. O astfel de misiune a fost cea desfăşurată în Slovenia de est.

Misiuni de implementare a acordurilor şi aranjamentelor

La sfârşitul anilor 80’ un nou tip de operaţiuni de menţi­ne­re a păcii a fost elaborat şi lansat de O.N.U., având ca scop asistarea şi sprijinirea părţilor aflate în conflict în implemen­ta­rea acordurilor şi angajamen­teler de pace deja agreate. Mi­siunile specifice puteau acoperi o gamă foarte variată de func­ţiuni : monitorizarea încetării focului, demobilizarea unităţilor militare şi paramilitare, reinte­gra­rea militarilor în societatea civilă, asistenţă în organizarea şi desfăşurarea alegerilor, asis­tenţă şi sprijin în activităţile de deminare, suport pentru refa­cerea infrastructurii, prelua­rea cu caracter temporar a func­ţiilor guvernamentale, moni­toriza­rea activităţii poliţiei na­ţionale, re­patrierea refugiaţi­lor, întoar­cerea deplasaţilor interni etc.

Astfel de operaţiuni au fost desfăşurate iniţial în Namibia şi în Cambodgia. Misiuni O.N.U. de menţinere a păcii cu carac­ter similar au fost şi cele din Mo­zambic, Angola, dar şi în Koso­vo. Mult mai recentă, operaţiu­nea în Sierra Leone are un mandat similar, având o componentă importantă de dezarmament, demobilizare şi reintegrare a militarilor în societatea civilă.

Misiuni tradiţionale de menţinere a păcii

Aşa-numitele operaţiuni tradiţionale de menţinere a păcii presupun desfăşurarea de misiuni în urma unei rezoluţii a Consiliului de Securitate, cu acordul parţilor implicate în conflict şi după semnarea acor­durilor şi încetarea efectivă a luptelor intre părţi. Componen­ta militară O.N.U. în astfel de operaţiuni este foarte redusă numeric. Scopul principal este să monitorizeze încetarea focu­lui. iar prezenţa „căştilor albas­tre”, să asigure combatanţilor o retragere în siguranţă, per­mi­ţând continuarea negocieri­lor şi a acordurilor de pace.

Trupele O.N.U. monitori­zează îndeaproape aderarea la angajamentele asumate de păr­ţile în conflict şi raportează ori­ce incident legat de încetarea focului, demilitarizarea zonelor agreate sau limitarea de trupe militare. Concomitent se pot desfăşura investigaţii referitoa­re la abuzurile comise de una sau mai multe părţi în conflict şi se propun măsuri corective imediate. Asistenţa şi sprijinul organizaţiilor umanitare con­stituie, de asemenea, activităţi normale ale misiunilor tradiţio­nale de menţinere a păcii.

Toate activităţile descrise mai sus au ca obiectiv primor­dial menţinerea şi creşterea încrederii între părţile aflate în conflict, precum şi creşterea încrederii şi siguranţei civililor, pentru reluarea unei vieţi nor­male. Misiunile de observare, de supervizare sau de interpo­ziţionare între părţile aflate în conflict sunt sub-tipuri ale mi­siunilor tradiţionale de menţi­nere a păcii.

Misiunile iniţiale ale O.­N.U. din Orientul Mijlociu, din Cipru şi din Înălţimile Golan sunt considerate operaţiuni tra­diţionale de menţinere a păcii.

Misiuni/operaţiuni de asistenta umanitară

Situaţia politică volatilă, situaţia economică şi socială dezastruoase, distrugerile enor­me provocate de conflict, cre­ează situaţii şi circumstanţe greu de suportat pentru popu­laţia civilă.

Exemplul poate cel mai eloc­vent pentru o astfel de si­tuaţie îl reprezintă Somalia. Acolo, conflictele interne desfăşurate în ulti­mii 20 de ani au făcut ca ţara să se afle într-o situaţie dezastruoasă, iar popu­laţia să trăiască mult sub limita sără­ciei. Zeci sau chiar sute de mii de oa­meni, în special copii, femei şi bătrâni, mor anual din cauza foamei şi a asisten­ţei medicale precare, iar lipsa unui stat de drept şi a unui guvern capabil să controleze teritoriile ţării au făcut ca So­malia să devină un adevărat focar pen­tru reţelele teroriste Al-Shabaab şi Hiz­bul Islamia, afiliate la Al-Qaeda, sau „franciza somaleză” a Al-Qaeda, aşa după cum le place lor să se autointituleze.

În aceste situaţii, în care luptele sunt în curs de desfăşurare, intervenţia organizaţiilor guvernamentale sau non-guvernamentale umanitare, pentru sprijinul populaţiei civile este imposibil şi, ca urmare, singura soluţie este implicarea O.N.U. prin desfăşurarea unor forţe cu principala misiune de asistenta şi sprijin umanitar. Trupele desfăşurate încearcă stabilizarea si­tuaţiei în vederea protejării şi acordării de sprijin populaţiei civile.

Misiuni de protecţie a operaţiunilor umanitare

În cazul în care conflictul/luptele între părţi nu se desfăşoară pe tot teritoriul unui stat sau a mai multor state aflate în conflict, O.N.U. în­cearcă prin trupele desfăşurate în teri­toriu să creeze zone-tampon sau „zone verzi”, zone care să permită refugierea popu­laţiei civile şi acordarea de asis­tenţă umanitară de către organismele şi or­ganizaţiile specialiate. Se pot construi în aceste cazuri ta­bere de re­fugiaţi sau tabere destinate deplasaţilor interni, zonele fiind prote­jate de tru­pele O.N.U., uneori în cola­bo­rare cu for­ţe de securitate locale. Aces­te ta­bere pot fi controlate mai uşor, iar în in­teriorul lor activitatea umanitară se poate desfăşoară mai în siguranţă.

Mandatul unei astfel de misiuni O.­N.U. este aşadar de stabilizare a situa­ţiei, protejare a populaţiei civile şi a or­ganismelor şi organizaţiilor umanitare, dar şi, eventual, de lucru împreună cu păr­ţile combatante pentru găsirea unor so­luţii paşnice de soluţionare a conflic­tu­lui şi încheierea de acorduri de pace.

Cu toate că astfel de operaţiuni sunt autorizate în conformitate cu capitolul VII al Cartei O.N.U., permiţând utili­zarea forţei pentru protecţia civililor şi desfăşurarea activităţilor umanitare, este foarte important ca trupele O.N.U. să rămână neutre şi imparţiale între părţile aflate în conflict .

Exemplu de misiuni O.N.U. cu res­ponsabilităţi importante în asistenţa umanitară sunt considerate cele din Congo, Ruanda, Ciad sau Mozambic.

Misiuni de consolidare a păcii

Misiunile O.N.U. de consolidare a păcii presupun doar activităţi post-conflict, de dezvoltare politică, econo­mică şi socială. Dacă toate celelalte tipuri de misiuni descrise anterior sunt în totalitate în responsabilitatea Depar­tamentului O.N.U. pentru operaţiuni de menţinere a păcii, majoritatea misiu­nilor de consolidare a păcii sunt în respon­sabilitatea Departamentului O.N.U. pentru afaceri politice. Acest departa­ment, creat în 1992, în cadrul Secreta­riatului General O.N.U., are că princi­pala sarcină monitorizarea şi analiza­rea evoluţiilor politice globale, pentru detectarea la timp a oricăror conflicte po­tenţiale şi găsirea unor răspunsuri efec­tive la problemele sesizate. Misiunile de consolidare a păcii nu au în compo­nenţă trupe militare, ci doar, eventual, un grup restrâns de observatori militari sau consilieri pe probleme de securitate.

În general, misiunile O.N.U. de consolidare a păcii preced misiunile O.N.U. de menţinere a păcii, cum este cazul misiunii în Somalia sau al mi­siunii în Tadjikistan.

*Laurenţiu Mircea Sobu este ofiţer în cadrul I.G.P.R.