În 14 martie se aniversează 21 de ani de la lansarea publică a Proclamaţiei de la Timişoara. Datorită clasei politice postdecembriste, Punctul 8 al Proclamaţiei a rămas deziderat, lustraţia în sine fiind un semi-eşec sau un semi-succes – depinde din ce perspectivă priveşti lucrurile. Avem, însă, o condamnare morală a comunismului, venită la 16 ani de la căderea lui. Avem un proiect de lege care vizează imprescriptibilitatea omorului, deci şi a crimelor comunismului, adus în discuţie după 20 de ani de la Revoluţie. Li se mai poate face dreptate, la instanţele pământene, celor nedreptăţiţi de un regim totalitar?

Concluzia la care a ajuns istoricul Marius Oprea, preşedintele Asociaţiei pentru Memoria Victimelor Comunismului şi coordo­na­torul Centrului de Inves­tigare a Crimelor Comunismului din România, venit la Timişoara pentru participa la această aniversare, este că, deşi trăim într-o ţară în care comunismul a fost condam­nat, nu ai cum să-l aduci pe banca acuzării.


“Foşti complici prin tăcere au devenit complici prin nostalgie”

Veţi susţine la Timişoara conferinţa pe tema “De ce nu mai (sublinierea noastră) avem nevoie de comunişti?”. De ce “mai”? Până acum am avut nevoie?

Până acum am avut nevoie de comunişti, sunt părinţii noş­tri. În 1989, în România au fost 3,8 milioane membri de partid. Pe lângă ei au mai fost 136.000 de informatori activi ai Securităţii, în jur de 50.000 de activişti ai partidului, vreo 25.000 de ofiţeri de securitate. Însumaţi, aceştia reprezintă o bună parte din populaţia activă a României. Cred că e timpul să ne desprin­dem de acest trecut şi să ni-l recunoaş­tem. E un proces similar cu ceea ce s-a petrecut cu Holocaustul, într-o anumită măsură. Aşa cum regimul nazist a fost silit să re­cunoască, datorită procesului de la Nürnberg, că şi-a decapitat în­tr-un fel propriul popor şi pe alţii, ar trebui să înţelegem şi noi că regimul comunist a purtat o luptă bazată pe ura de clasă împotriva propriului popor. La această luptă nu au fost părtaşi cei 3,8 mi­lioane de membri de partid, dar au fost, într-un fel, complici prin tăcere. Iar acum sunt complici prin nostalgie.

Că vorbeaţi de nostalgie faţă de comunism... Cu puţin timp înainte de îm­plinirea a 21 de ani de la momentul Decembrie ‘89, un sondaj realizat de In­stitutul de Investigare a Crimelor Comunismului...

Pe care l-am condus pe vre­muri…

… şi Memoria Exilului Românesc şi C.S.O.P. ara­tă că 44% dintre românii intervievaţi consideră comunismul o idee bună, dar prost aplicată. Cum percepeţi această ten­dinţă de idealizare a so­cia­lis­mului de stat?

Nu e neapărat vorba despre un vot de blam dat tranziţiei, Guvernelor postdecembriste sau actualului Guvern. E ceea ce psihologii numesc inhibiţie de protecţie. Amintirile neplăcute din trecut ţi se şterg din memo­rie. Nimănui nu-i place să-şi aducă aminte cum a fost umilit. Or, regimul comunist a fost un parcurs întreg de umilinţe.

Acum, dacă Ceauşescu ar fi viu, înseamnă că ar candida cu succes la alegeri, dacă e să fa­cem istoria cu “dacă”...

Ceea ce mi se pare greşit în modul în care s-a pus problema în acest sondaj este că nu s-a vor­bit despre ce a însemnat comu­nismul în privinţa nivelului de trai – stat la coadă la butelii, la locuinţe date pe repartiţie la în­treprinderi, în funcţie de numă­rul de copii, de productivitate şi fidelitate faţă de partid. Eu nu în­ţeleg de ce oamenii au uitat atât de repede ce au îndurat. Poate şi pentru că persoanele care sunt acum la 60 de ani, să spunem, în 1989 erau generaţia de mijloc, care îşi puseseră mari speranţe prin dă­râmarea lui Ceauşescu, spe­ranţe pe care şi le-au văzut năruite rând pe rând. Şi atunci, întreba­rea pe care şi-o pune tot omul : “La ce bun? ” E ca în scena de final din Zorba Grecul, în care Zorba spune : “Ai văzut ce frumos s-a dă­râ­mat?” La noi nu s-a dărâmat fru­mos, din păcate. Am păstrat încă de atunci un fel de nu i-aş spune nea­părat ură, mai degrabă invi­die faţă de celălalt. Nu am reuşit, din păcate, în toţi anii ăştia, să realizăm ceea ce sper că va fi rea­lizat de cei care vor veni, care au acum până în 25 de ani, cei năs­cuţi în majoritate după ‘89, şi anu­me un pic de seninătate şi detaşare.


“Acum, totul se soldează cu N.U.P.”

Din punct de vedere juri­dic, ce posibilităţi de con­damnare a crimelor co­munismului mai există?

Nu există, atâta vreme cât noi descoperim morţi, împuşcaţi, prin păduri – şi constatăm omo­râ­rea lor fără sentinţă, deci ilegală chiar şi după legile acelor vre­muri –, şi chemăm procurori, poliţişti, medici legişti şi totul se soldează cu neînceperea urmă­ri­rii penale, pentru că sunt soco­tite simple omoruri, şi nu crime împotriva umanităţii.


Există un proiect de lege, iniţiat de Monica Maco­vei, prin care se cere im­prescriptibilitatea in­frac­ţiunii de omor, deci şi a crimelor comunismului ...

Demersurile le-am făcut şi eu, cu ani în urmă.


Unde s-au împotmolit?

În genere, la nivelul Minis­terului Justiţiei care, la vremea respectivă, era condus chiar de Monica Macovei.


Aţi făcut şi înainte de 2004 astfel de demersuri?

Nu, doar nu era să se con­dam­ne comuniştii pe ei înşişi. Ceea ce trebuie să înţelegem este că noi, în raport cu celelalte state foste comuniste, avem un handi­cap de zece ani. Cei zece ani în ca­re am fost conduşi de Ion Iliescu, un activist al fostului Partid Co­munist, care a conlucrat îndea­proape cu Securitatea. Cum era să se condamne pe sine?


În cei zece ani a existat şi o pauză, din 1996 în 2000, în care lucrurile puteau fi conduse în altă direcţie...

Am fost aproape doi ani con­silier al preşedintelui Constan­tinescu şi cunosc lucrurile cum­va din interior. La nivelul Preşe­dinţiei, toate demersurile au fost corecte, dar eram într-o coaliţie. Degeaba gândeşti o strategie, nu o poţi impune Guvernului.


În toţi anii aceştia nu s-a făcut nimic nici pe linia lustraţiei, aspect care nu mai ţinea de Guvern.

Am fost unul dintre prin­ci­palii susţinători ai Legii lustraţiei şi ai reformării morale a Româ­niei. Nu am putut face altceva nici când am fost consilier al pri­mului-ministru, din cauza împo­trivirii colegilor din Alianţă, adi­că, din P.D.-L.


Totuşi, Legea lustraţiei a fost blocată la Camera Deputaţilor, mult timp, în perioada în care aceas­tă instituţie a fost con­du­să de Bogdan Olteanu…

Aşa e. Eu nu pun acum o eti­chetă politică asupra vinovă­ţiei. Nu stau să stabilesc procentele, dar este una împărţită. Ceea ce în­deobşte este denumit la noi “cla­să politică” nu are o clară raporta­re la trecut. Să spunem că pe unii nu-i interesează, cum sunt cei din P.­N.L., iar restul îi apără, pentru că sunt copiii lor, cei din fostul F.S.N.


“E prea mult să faci o coagulare de forţe politice să dai jos un om care oricum va coborî”

De ce nu i-ar in­teresa pe cei din P.N.L? E un par­tid de dreapta, care a avut ca azimut declarat lupta împo­tri­va comu­nismului.

În momentul în care acum s-au aliat cu cine s-au aliat... Mi se pare prea mult să faci o mare coagulare de forţe politice să dai jos un om care, oricum, va coborî de pe tron.


Aţi cerut, zilele trecute, conducerii P.N.L. să de­misioneze în cazul în care Justiţia se va pro­nunţa în cazul colabo­ră­rii lui Dan Voicu­les­cu cu securitatea. Care a fost feed-back-ul din partea conducerii par­tidului?

Ce vreţi să-mi facă?

Nu mă refeream la o măsură anume care să vă vizeze, ci la un punct de vedere...

Nu, nu a existat niciun feed-back. Şi vreau să vă mai spun un lucru : eu nu am fost membru al P.C.R. şi din cauza asta am avut de suferit, adică n-am mai fost şef de promoţie la facultate. Eu am făcut Istoria, asta era o facultate politică, şi, dacă aveai medie peste nouă, erai obligat să fi membru de partid. Eu am refuzat.

Acum, nu mă poate obliga nimeni să tac. Nu vorbesc ca să-mi apăr o funcţie sau un pri­vilegiu, şi cred că acest punct de vedere nu este doar al meu.


Cum se resimte în inte­riorul P.N.L. decizia con­ducerii de a face o alianţă cu partide gen P.S.D. şi P.C. şi, indirect, cu P.R.M.?

De unde să ştiu? Sunt sim­plu membru, nu mai sunt admis la şedinţe. Când eram consi­lie­rul premierului Tăriceanu şi am imprimat această direcţie de reformă morală, spunându-le “e bine să înceapă din propriul partid pentru ca după aia să o impunem societăţii”. A păţit-o Mona Muscă, au mai păţit-o şi mulţi alţii, dar acum văd că totul e bine-mersi. Mă aflu într-o si­tuaţie paradoxală. Eu mă judec, în momentul de faţă, cu un mem­bru al B.P.C.-ului din P.N.L., cu Mircea Moloţ, preşedintele C.J. Hunedoara, şeful filialei locale a P.N.L., pentru că, la o confe­rin­ţă pe care am ţinut-o la De­va, am afirmat că judeţul Hune­doara era infiltrat de informa­tori, mulţi activi. Şi ziariştii m-au întrebat despre cine e vorba. “Păi, Moloţ, a fost informator”. Am fost chemat la Deva de două ori, să dau declaraţii, că Moloţ m-a dat în judecată şi pe penal, şi pe civil, pentru calomnie. Dom­nul Moloţ fiind acolo “tăticul judeţului”, adică preşedinte de Consiliu Ju­deţean, finul lui fiind şeful Po­liţiei, iar şeful Poliţiei fiind prie­ten cu cel de la in­stanţă, i-a ad­mis şi plângerea penală. Mi se pare straniu şi trist că se întâm­plă aşa ceva. M-am judecat cu Ureche, cu Priboi, cu Temeşan, şi acum mă dă în judecată unul din condu­cerea propriului partid, după care mi s-a făcut şedinţă de în­fierare la partid, că de ce am spus.


V-a apărat cineva din conducerea partidului?

Nimeni.


“Din Timiş mă interesează domnul Radu Tinu”

Astfel de informaţii pe care le-aţi dezvăluit la Hunedoara aveţi şi în cazul unor oameni cu funcţii din Timiş?

Nu. Nu pentru că eu am ajuns la dosarul lui Moloţ ab­solut întâmplător. Eu nu mă ocup de informatori, pe mine mă interesează securiştii. De pildă, de la dumneavoastră mă interesează domnul Radu Tinu. Să nu-mi spună că nu a făcut poliţie politică sau că e un tip cu­rat, când eu ştiu foar­te bine ce i-a făcut unuia dintre foarte bunii mei prieteni, lui Andrei Bodiu, care a fost stu­dent la Timişoara. Ştiu foarte bine ce presiuni s-au făcut la Secu­ritate asupra lui Carol Sebas­tian, pe care l-au şan­tajat să devină informator cu chestii absolut mârşave. Cine a or­chestrat totul? Domnul Radu Tinu. Dar el spune că nu a făcut poliţie politică. Or, nu se poate aşa ceva.

De ce credeţi că, deşi sunt un fel de legatar testamentar al lui Ticu Dumitrescu, eu nu voi fi niciodată în C.N.S.A.S.? Pentru că aş schimba para­digma. Nu mă interesează informatorii, mă interesează securiştii.


“Asistăm la dispariţia unui eşichier de dreapta clar în România”

Mai sunt două zile pâ­nă la momentul în ca­re instanţa se va pro­nunţa în cazul Voicu­lescu – C.N.S.A.S. (in­terviul a fost realizat în 8 martie – n.r.), deşi poziţia C.N.S.A.S. în acest caz este cunos­cută din 2006. În cazul în care Justiţia va in­firma decizia C.N.­S.­A.S., înseamnă că alian­ţa făcută de P.N.L. este sănătoasă?

Eu nu prea cred că îl va câştiga. Dacă mă poate acuza cineva că sunt fan Băsescu sau fan P.D.-L., o aripă des­prinsă din fostul F.S.N., nu ştie ce spune... Dar trebuie să spun că P.N.L.-ul are foarte mult de pierdut. Practic, asistăm la dispariţia unui eşichier de dreapta clar în România şi la îndeplinirea visului ono­rabi­lului domn Ion Iliescu. În pri­mele zile ale Revoluţiei, dom­nul Iliescu spunea, înainte de înfiinţarea partidelor : să fie partide, dar să fie plu­ra­lism în cadrul Frontului. Iar noi ce avem acum? Şi mai vorbim de lustraţie? Nu a fost Pleşiţă îngropat cu onoruri, iar Vasile Paraschiv, îngropat ca un gunoi?
  Ce riscă P.N.L. printr-o astfel de politică?

Pe termen mediu şi lung, riscă să ajungă la situaţia din 1992, să piardă total credi­bilitatea. Un partid trăieşte nu doar prin activiştii lui care vor să acceadă la o funcţie, ci şi prin electoratul lui.


Nu vă temeţi că vor fi oameni din rândul elec­toratului care nu se vor mai regăsi în idea­lurile acestei noi for­mule politice? Dum­neavoastră veţi rămâ­ne în P.N.L.?

Eu nu plec din partid. Înainte de 1989, când câte un bun prieten de-al meu se în­scria în partid pentru că aşa era regula (Istoria, Filosofia, Dreptul erau facultăţi politice) şi spunea că merge acolo pen­tru a distruge sistemul din in­terior, nu am crezut că poate exista aşa ceva... Dar se poate.

Eu am ajuns în interorul P.N.L., crezând că este un or­ganism sănătos. Din păcate, con­statat că nu e sănătos, dar, cu toate astea, nu vreau să plec din el. Şi ca mine cred că sunt mulţi şi formează o celulă sănă­toasă în acest organism care are la cap nişte probleme.


“Nu se va vota imprescriptibilitatea omorului, e un joc de imagine”

În documentarul “Vână­torul de securişti”, pe care îl veţi prezenta la Timişoara, sunteţi per­sonaj principal, alături de o echipă de trei arheo­logi, plecat prin ţară, în căutarea celor ucişi, fără judecată, de Secu­ri­tatea fostului regim co­munist, dar şi pentru identificarea securiş­tilor care au executat aceste crime. Aţi înche­iat deja “rolul” sau con­tinuaţi munca?

Nu-mi daţi mai mult decât pot duce. Suntem doar patru oa­meni. La una dintre ieşiri mi s-a distrus maşina. Am făcut rost de o altă maşină, dată de un pa­tron din Cluj, impresionat de o conferinţă pe care am sus­ţinut-o. Dar a trebuit să facem rost de bani pentru reparaţii, era la mâna a doua. Alaltăieri, de pildă, ca să acoperim banii pentru repa­ra­ţii, pe care i-am pus mână de la mână, am făcut un concert la Green Hour, cu Ada Milea şi Han­no Hoffer. Am fost surprins să văd cât de mulţi tineri au venit. Încasările, până în 20 de mi­lioane de lei vechi, au venit către noi, dar acoperă cam două tre­imi din costurile reparaţiei ma­şinii. Noi aşa lucrăm...

Revenind la întrebarea dum­neavoastră, nu avem cum să încheiem această muncă. Nu­mai în ultimul an şi jumătate am dezgropat vreo 26 de morţi, executaţi ilegal de către Secu­ritate. Nu e vorba doar despre nişte cadavre fără identitate, le cunoaştem şi poveştile. Rude­le lor ne roagă să-i aducem acasă. E o chestie stranie, pe care am mai spus-o : să fii fe­ricit că găseşti un mort...

Paradoxal, trăim într-o ţară în care comunismul a fost con­damnat, dar cum să poţi aduci, justiţiabil vorbind, comunismul pe banca acuzării? Nu ai cum. Dar îi poţi aduce pe cei care, în numele comunismului, au ucis şi au torturat. Asta, din punct de vedere juridic, s-ar putea.


Dacă se va vota impres­criptibilitatea infrac­ţiunii de omor...

Nu se va vota. Părerea mea este – deşi cu această afirmaţie o să supăr foarte multă lume aici, la Timişoara – că este doar un joc de imagine al doamnei Monica Macovei.

Avea Bacovia un vers fru­mos... S-au dus la el Geo Bogza şi Zaharia Stancu şi i-au zis “Trebuie să scrii o poezie patrio­tică, pentru că mâine e ziua tovarăşului Stalin. Dacă nu, te trimit ăştia la Canal”. Bacovia, care nu avea nicio treabă cu co­munismul, s-a apucat să scrie, cam aşa : “Muncitorii lucrează în făbrici, / Ţăranii ară ogoa­rele. / Cu toţii construiesc so­cialismul. / Cât despre ceea ce va fi, / Deocamdată e sublim”.


21 de ani de la lansarea Proclamaţiei de la Timişoara

În 11 martie se vor împlini 21 de ani de la lansarea publică a Proclamaţiei de la Timişoara. Pentru a veni în întâmpinarea acestui eveniment, Societatea “Timişoara” a organizat câteva evenimente, care au loc în perioada 10 - 14 martie.

În 10 martie, de la ora 15, istoricul Marius Oprea, preşe­din­tele Asociaţiei pentru Memo­ria Victimelor Comunismului şi co­ordonatorul Centrului de In­vestigare a Crimelor Comu­nis­mului din România, fost consi­lier pe probleme de secu­ritate naţio­nală al preşedintelui Emil Con­stantinescu şi apoi al pre­mie­ru­lui Călin Popescu Tări­cea­nu, se întâlneşte, la Baroul Timiş, cu avocaţi şi magis­traţi, pentru o dezbatere privind apli­carea Le­gii 221/2009, pri­vind condam­nă­rile cu caracter poli­tic şi măsu­rile adminis­tra­tive asimilate aces­tora, pronun­ţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Potrivit Institutului Român de Istorie Recentă, legea a fost iniţiată în 2007 de Marius Oprea şi Ticu Dumitrescu, de la Aso­ciaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România, în colaborare cu Mo­nica Macovei, ministrul Jus­­tiţiei la acea vreme. Proiectul de lege a fost dezbătut în Parla­ment abia spre sfârşitul lui 2008, su­ferind modificări precum in­tro­ducerea participării unui pro­cu­ror la şedinţele de judecată.

La dezbaterea de la Baroul Timiş vor participa şi reprezen­tanţi ai Asociaţiei Foştilor Deţi­nuţi Politici, ai Asociaţiei Foştilor Deportaţi în Bărăgan şi ai So­cietăţii „Timişoara”.

Vineri, 11 martie, de la ora 12, la Biblioteca Centrală Uni­ver­sitară „Eugen Todoran”, a Universităţii de Vest din Timi­şoa­­ra va avea loc vernisajul ex­pozi­ţiei „Numitorul comun: moar­­tea” şi conferinţa „De ce nu mai avem nevoie de comunişti?”, susţi­nută tot de Marius Oprea. Con­ferinţa va fi precedată de vizio­narea filmului documentar „Vâ­nătorul de securişti”. Ex­poziţia – realizată de Centrul de Investi­gare a Crimelor Comu­nis­mului din România (C.I.C.C.R.) şi Muzeul Naţional de Istorie a Transilva­niei, din Cluj, cu spri­ji­nul Fun­daţiei „Konrad Adena­uer”, bene­ficiind şi de colabo­rarea Institu­tului pentru Liberă Iniţiativă şi a Muzeelor de Isto­rie din Turda şi Aiud – prezintă o serie de ac­ţiuni de căutare şi deshumare a unor opozanţi ai re­gimului comu­nist, executaţi de Securitate, fără judecată, în pe­rioada anilor 1948 - 1952. Aces­te acţiuni au avut loc în urma cercetărilor de teren şi pe baza unor solicitări ve­nite din partea rudelor şi ur­maşilor celor ucişi, fiind desfă­şurate în perioada anilor 2007 - 2010, la început de către specia­lişti, arheologi şi istorici, de la In­stitutul de Inves­tigare a Crime­lor Comunismului în România. Schimbările insti­tuţionale inter­venite în cadrul acestui institut, în februarie 2010, au făcut ca personalul de specialitate să îşi continue activitatea de cerceta­re, fără sprijin din partea statului, fie în cadrul recent înfiinţatului Cen­­tru de Investigare a Crimelor Comunismului din România, fie în calitate de colaboratori volun­­tari din partea altor instituţii.

Cazurile prezentate în ca­drul expoziţiei cuprind 22 de per­soa­ne executate, toate prin îm­puş­care, 21 dintre acestea fiind des­coperite şi apoi deshumate pe teritoriul localităţilor Hăl­măşău, Nepoş (Bistriţa-Nă­săud), Glod­ghileşti, Băieşti (Hunedoara), Teregova (Caraş-Severin), Răchi­ţele, Sânteju de Vale (Cluj), Săl­ciua, Dealul Capsei (Alba), Gâl­gău (Sălaj) şi în Satu Mare. Cei ucişi au fost îngropaţi fie în gropi indi­vi­duale, fie în gropi comune.

Expoziţia cuprinde obiecte descoperite asupra celor ucişi, fotografii de familie, fotografii provenite din arhiva fostei Securităţi sau făcute în timpul acţiunilor arheologice de des­humare, imagini video de la deshumări şi interviuri cu rude şi urmaşi sau cu anumite per­soane care i-au cunoscut pe cei executaţi.

Seria evenimentelor dedi­cate Proclamaţiei de la Timi­şoara se va încheia în 14 mar­tie, ora 14, în Aula Bibliotecii Centrale Universitare, cu un moment de muzică şi lectură, „Memoria rezistenţei”, susţinut de actorul Ion Caramitru şi vio­lonista Ioana Voicu Arnăutoiu, urmat de o conferinţă „Me­mo­rialistica gulagului românesc”, susţinut de conf. univ. dr. Va­si­le Docea, directorul Bibliotecii.