Părtaşul

Un cunoscut de‑al meu, să‑i zi­cem amic, cu veleităţi de spion mi­li­tar (fost simbriaş în asemenea struc­turi) are (la mână) nume grele ale tran­ziţiei (politicieni, guvernanţi, ge­ne­rali, magistraţi etc.) care au fă­cut (ilegal) şi depus (în conturi se­cre­te) milioane de euro, prin diferite me­tode de fraudare a statului ro­mân. În­trucât lista este constituită (cu pro­be indu­bi­ta­bile) din potenţaţi ai mo­men­tului, efec­tele demersului „jus­ti­ţia­rului” sunt nule.

Totuşi, faptul e de toată nos­ti­ma­da, demonstrând cum poate ţese pro­fit o suveică a vânzărilor de hi­dro­car­buri pe timp de criză şi em­bar­go, cu complicităţi ale ar­ti­cu­la­ţii­lor statului (de drept!) şi ale par­ti­du­lui (de guvernământ!)

Situaţia (incredibilă şi dezas­tru­oa­să) e de pagina întâi a ziarelor, a şi fă­cut ceva senzaţie la vremea ei, dar atât.

Însă eu, în timp ce mă crucesc vă­zând vehemenţa şi curajul amicului meu, nu pot să trec peste un aspect. Mă intrigă faptul că, bunăoară, cel mai stigmatizat pentru că a tolerat ase­menea potlogării şi mârşăvii or­di­na­re, în calitate de şef al statului, este ace­laşi care i‑a acordat şi amintitului vi­trio­lant gradul de general. Care, vi­trio­lant, nu l‑a refuzat în chip de pro­test, ci l‑a primit şi‑l poartă cu... dem­ni­tate de (aş îndrăzni să constat!) com­pli­ce, părtaş, tovarăş cu acei nelegiuiţi pe care‑i incriminează.