"Partidul trezorierilor"

Cand se arunca, aparent fara discer-namant, cu banul public, experienta ultimilor aproape 18 ani ne-a invatat ca in putine cazuri a fost vorba despre incompetenta celor care au dispus alocarea de fonduri pentru o afacere din care statul nu a castigat nimic sau, in cele mai multe cazuri, a pierdut mult si pe termen lung. In general, miza a reprezentat-o fie favorizarea unor amici sau sponsori ai partidului pe care il reprezentau "trezorierii", fie castigarea de capital electoral, fie o imbinare gratioasa si la limita legii intre cele doua.

Finalul acestor afaceri cu si pe bani publici depinde, insa, de cel care interpreteaza si aplica legea. O lege gandita, votata si promulgata pentru a fi interpretabila, care poate scoate astfel de afaceri din zona gri si sa le dovedeasca apartenenta la zona neagra sau, din contra, sa le imaculeze. Aceste cazuri derulate pe bani publici, aproape imposibil de inventariat, au, insa, un element comun : in nicio situatie nu a contat valoarea "aportului social" al statului in smenurile cu risc limitat, atunci cand prietenii ori situatia au impus-o.

La o prima vedere, cheltuirea nejustificata a fondurilor publice — tradusa fie prin acceptarea unor costuri duble sau triple fata de pretul pietei pentru realizarea unui proiect, prin investitii inutile ori prin lucrari proaste care impun ulterior si in termen inacceptabil de scurt reparatii tot din banul public — pare doar management defectuos, adica, neprofesionalism sau dezinteres. Daca mergi pe firul fiecarei afaceri de genul acesta, ai surpriza sa ajungi, in multe situatii, la ipoteze interesante, care duc la rand lor spre un potential trafic de influenta sau o la fel de potentiala luare de mita. Sa te pronunti in privinta acestor doua "pacate" ale functionarului public deprins cu circuitul banului stat-privat-privat cu patalama oficiala este riscant, atata vreme cat organele de ancheta nu au dovedit vreun act de coruptie. Cu exceptii rarisime — gen Fanel Pavalache, stindardul luptei si bilanturilor anticoruptie din perioada D.N.A. - Amarie — care, si ele, s-au oprit pe la jumatatea piramidei.

Zilele acestea, D.N.A.-ul a anuntat ca a inceput investigarea programului "Sali de sport", care a absorbit 165 de milioane de euro, mare parte, din banul public si o parte, din fonduri externe, dar achitabile tot de la bugetul de stat. Constructia celor 400 de sali de sport a fost un proiect bun, fapt pentru care a si fost imaginat ca o arma redutabila a lui Adrian Nastase in campania prezidentiala dusa impotriva lui Traian Basescu. Electoratul roman a dovedit, insa, in decembrie 2004, ca trecuse vremea in care se lasase cumparat pe propriii bani si ca intuise discutabilul din spatele unei initiative cu scop nobil. Partea discutabila (si la vedere, excluzand modul in care au fost selectate firmele care s-au ocupat de finalizarea proiectului) in aceasta afacere a inceput cand salile de sport au fost date in folosinta fara ca nimeni sa le faca receptia, acutizandu-se cateva luni mai tarziu, cand au iesit la iveala deficiente majore si la proiectare, si la constructie. La fel cum, in aceeasi perioada, alegatorii timiseni au refuzat sa-si mai lase cumparata bunavointa electorala de proiecte populiste — gen nocturna de pe Stadionul Dan Paltinisanu, prezentata atunci de autoritati drept "un pas in apropierea judetului de Europa moderna" — platite de ei insisi, la costuri superioare fata de oferta pietei. Aceasta este insa una dintre multele afaceri care nici macar nu au intrat in cercetari. Si una din afacerile, nenumarate, in care binele si interesul publice fusesera scut in fata intereselor de grup.