Pedepse cu suspendare cu marjă de eroare de 10%

Chiar dacă, pe principiul că pedeapsa pentru o infracţiune trebuie să aibă un caracter coercitiv, moralizator, a crescut numărul de pedepse cu închisoarea cu suspendare, cifrele statistice ale Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Timiş demonstrează că există un anumit procent de infractori care par să ignore norocul de a nu fi închişi pentru fapta comisă. Astfel, aproximativ 10% îşi neglijează obligaţiile asumate în faţa instanţei, iar alţii recidivează, demonstrând că judecătorii s-au înşelat în cazul lor.

Infractori cu caracter imposibil de schimbat

La sfârşitul săptămânii trecute s-a vorbit foarte mult despre un protocol semnat între Primăria Timişoara şi Ser­viciul de Probaţiune de pe lângă Tri­bunalul Timiş care va permite magis­traţilor să condamne persoanele găsite vinovate de infracţiuni minore la ser­viciu în folosul comunităţii, în loc să le trimită la închisoare. Astfel, infractorii, de regulă cei condamnaţi pentru fapte uşoare, în echipamente speciale inscrip­ţionate cu mesajul “Serviciu în folosul comunităţii” ar putea fi văzuţi pe străzile Timişoarei, prestând, conform orelor de muncă stabilite de instanţă, pentru Retim, Horticultura, Drumuri Municipale şi alte societăţi comerciale aflate în subordinea Primăriei.

Concluzia firească este că numă­rul condamnărilor la închisoare cu suspen­dare ar putea creşte în perioada urmă­toa­re la instanţele timişene. Acest lucru ar putea avea efecte pozitive, prin evitarea supra-aglomerării penitencia­relor şi reducerea cheltuielilor făcute de stat cu hrana şi cazarea deţinuţilor.

Pe de altă parte însă, pe termen mediu sau lung, o eventuală creştere a pedepselor de închisoare cu suspen­dare, pentru fapte nu întotdeauna ne­semnificative, ar putea duce la o creş­tere a ratei infracţionalităţii. Şi aceasta pentru că statisticile Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Timiş indică faptul că, indiferent de cât de generoşi au fost judecătorii sau procurorii cu ei, există categorii de infractori care pur şi simplu nu se pot adapta unei vieţi în limitele stabilite de lege şi neglijează obligaţiile stabilite de instanţă sau recidivează la scurt timp după ce au beneficiat de o pedeapsă cu suspendare.

Media procentuală a incorigibililor – 10%

În 2009, bilanţul Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Ti­miş indica faptul că din 225 de per­soa­ne condamnate cu suspendarea exe­cutării pedepsei sub supraveghere şi aflate în monitorizarea Serviciului de Probaţiune, în 26 de cazuri a fost se­sizată instanţa de judecată pentru ne­respectarea măsurilor şi obligaţiilor impuse şi asumate odată cu pronunţa­rea pedepsei. Ceea ce înseamnă că peste 10% dintre cei cărora le-a fost suspendată executarea pedepsei nu meritau acest lucru.

Este o marjă destul de mare, având în vedere faptul că, teoretic, eliberările condiţionate se acordă doar după o analiză de substanţă a comportamen­tului, atitudinii şi circumstanţelor ate­nuante ale condamnatului, ţinându-se cont, nu în ultimul rând, de gradul său de periculozitate. Anul trecut, din 230 de persoane aflate în evidenţa Servi­ciului de Probaţiune, în aproximativ 10% din cazuri a trebuit sesizată instan­ţa pentru nerespectarea obligaţiilor asumate de condamnat. Iar tendinţa se menţine şi în acest an.

“Din 351 de persoane suprave­gheate în primul semestru al acestui an, în 30 de cazuri am sesizat instan­ţele de judecată pentru nerespectarea măsurilor şi obligaţiilor impuse de cei care au fost condamnaţi cu suspen­dare”, spune Iosif Csatlos, purtătorul de cuvânt al Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Timiş.

În nouă dintre aceste cazuri, după pronunţarea condamnărilor cu sus­pendare, inculpaţii au dispărut pur şi simplu, neexistând nicio modalitate de a se lua legătura cu ei, probabil, majo­ritatea fiind plecaţi din ţară. De ase­menea, din cele 19 cazuri care au ieşit în primul semestru din evidenţa Ser­viciului de Probaţiune, doar în 13 s-a încheiat supravegherea în mod nor­mal, restul fiind cazuri în care a fost soli­citată revocarea măsurii de aplicare a pedepsei cu suspendare, din cauza neîndeplinirii obligaţiilor asumate de către condamnat.

Chiar şi aşa, au existat instanţe din Timiş care au decis că aceşti oa­meni au nevoie de o a doua sau a treia şansă. “Am avut două cazuri în acest an în care instanţa a respins sesizarea noastră. Adică, deşi respectivele per­soane nu se prezentaseră la noi la câ­teva termene, iar noi sesizam instanţa, cum e normal, judecătorii decideau, în urma audierii respective, că mai trebu­ie să îi fie acordată o şansă persoanei respective, care promitea că pe viitor nu se va mai întâmpla să-şi neglijeze obligaţiile şi va avea un comportament exemplar”, precizează Iosif Csatlos.

Indicii pentru un proces echitabil

“Incompatibilităţile” din­tre instanţe şi serviciile de probaţiune, în ceea ce pri­veş­te evaluarea unor infractori, au fost invocate recent şi de către Consiliul Superior al Ma­gistraturii. În acest an re­prezentanţii C.­S.M. criticau decizia Tribuna­lului Timiş de a pedepsi cu un an închisoare cu suspendare un tâlhar, deşi, considerau, nefavorabile in­cul­patului sunt şi aspectele menţionate în referatul de evaluare întocmit de Serviciul de probaţiune de pe lângă Tribunalul Timiş.

Mai mult decât această evaluare pare să fi contat pentru instanţă faptul că “in­culpatul a săvârşit fapta din cauza lipsei mijloacelor mate­riale, dar şi a lipsei unor pre­ocupări utile din punct de ve­dere social, că nu a beneficiat de nicio protecţie socială din partea statului şi că a recu­noscut şi regretat fapta comi­să”, deşi, după cum precizea­ză membrii C.S.M.,“pretinsa lipsă a mijloacelor materiale şi a unor preocupări utile din punct de vedere social nu sunt împrejurări care justifică săvârşirea infracţiunilor, cu atât mai puţin a infracţiunii de tâlhărie, şi nu sunt de na­tu­ră a justifica reţinerea lor ca circumstanţe atenuante”.

Cristi Danileţ, membru al C.S.M., spune că în opinia acestei instituţii, ser­viciile de probaţiune sunt ex­trem de necesare şi trebuie să existe preocupări constan­te pentru creşterea eficienţei acestora. Aceasta mai ales în condiţiile în care în România riscul de recidivă este foarte mare – peste 50%, cu mult peste me­dia majorităţii sta­telor comu­nitare. “În foarte multe ţări membre U.E. siste­mele de probaţiune funcţio­nează foar­te bine, fiind o componentă ex­trem de im­portantă a apa­ra­tului justiţiei. Din păcate, la noi nu s-a pus foarte mult ac­cent în ultimii ani pe dezvol­tarea acestor servicii. Cred că e nevoie să se ia măsuri pen­tru creşterea calităţii perso­nalului acestor servicii, în primul rând. În momentul de faţă serviciile de probaţiune nu sunt suficient susţinute de către sistem”, mai spune Cris­ti Danileţ, membru al C.S.M.

Eliberări condiţionate pe criterii originale

Pe aceeaşi idee pe care mer­ge aplicarea de pedepse alterna­tive, de “educare prin muncă” a infractorilor, pentru ca peniten­ciarele să nu devină supra-aglo­merate, rămâne de văzut dacă, pe lângă pedepsele cu suspenda­re, va creşte şi numărul deţinu­ţi­lor condamnaţi la închisoare, ca­re beneficiază de măsura eliberă­rii condiţionate.“În acest dome­niu funcţionează o serie de reguli necsrise. Dacă, de exemplu, ce­rerea de suspendare a executării pedepsei ajunge la acelaşi jude­cător care a mai respins-o o odată, o va respinge şi a doua oară, indiferent de schimbările apărute între timp în cazul deţinutului res­pectiv. Din ce am mai observat eu, se poate spune că, de multe ori, la infracţiuni mai grave se ob­ţine mai uşor suspendarea exe­cutării pedepsei. În timp ce la găinării astfel de cereri sunt apro­bate foarte greu şi foarte rar”, menţionează avocatul timişorean Carmen Obârşanu.

Psihologul criminalist Tudo­rel Butoi consideră că actualul sistem de eliberări condiţionate este “un cancer”, neavând niciun fundament serios, fiind bazat doar pe nişte evaluări psihologice şi de comportament scoase din con­text.“Se face, în momentul de faţă, o uriaşă confuzie între fe­lul în care s-a acomodat deţinutul în penitenciar şi atitudinea pe care se estimează că o va avea, odată eliberat. Nu se ţine cont de faptul că, în închisoare, condamna­tul se află într-un spaţiu închis, contro­lat, lipsit de tentaţii”, spune Tudo­rel Butoi. Acesta afirmă că nor­mal ar fi ca un condamnat la în­chi­soare pe viaţă să ispăşească 35 de ani de închisoare, iar un con­damnat la opt ani închisoare să-i facă pe toţi.“Dar aşa, face cel mult doi ani, pentru că dese­nează bine cu acuarelele, face figuri din plastilină şi dă cu grebla după frunze uscate pe alei. Mulţi infrac­tori periculoşi dau dovadă de un potenţial de adaptare pe termen scurt, care ia ochii celor care eva­luează oportunitatea eliberării condiţionate. Şi, odată ce se vede în libertate, individul, confruntat cu aceleaşi tensiuni şi tentaţii, o ia de la capăt, cu aceeaşi râvnă”.