Performeri

Azi, din ce în ce mai des şi mai răspicat se vorbeşte de perfor­manţă. Competenţa şi profesiona­lismul au fost surclasate de dezi­rabilul superlativ absolut.

Nu eşti om (manager, actant) dacă nu transformi normalitatea şi optimul, dezirabile mai ieri, în per­formanţă. Ca, odinioară, pentru ne­respectarea, în trafic, a “limitei de viteză pentru evitarea oricărui peri­col” (prevedere ineptă de cod rutier care a fost evitată), azi pentru carenţe în managerul performant plăteşti. Cu portofelul, cu funcţia, cu libertatea!

Suntem o ţară de performeri. S-a zis cu inşii stării de normalitate. Superlativele tranziţiei sunt multe, dar performanţa le pune capac.

O ţară de genii, o pepinieră de performeri, un picior de plai unde cresc olimpicii – buricul Pământului – asta suntem noi, românii României. Aşa încât, pe bună dreptate, ne în­trebăm noi, câţiva români, de ce nu suntem şi recunoscuţi ca atare? De ce alţii culeg lauri, trofee, renume?

Ne place confortul de a rămâ­ne genii neînţelese, ne complăcem în ipostaza de nedescoperiţi, de ig­noraţi, de etichetaţi, de oropsiţi. Me­reu ratăm podiumul, cum s-a-ntâm­plat şi la finele celui de-al doilea război când ne-am situat pe locul patru (aport, tribut, participativitate, pierderi), dar n-am fost (consideraţi) cobeligeranţi. O fi blestem, o fi în­tâmplare? Fapt e că este realitate.