Într-un din povestirile clasice pentru genul SF, într-o lume postapocaliptică, măcinată de o criză alimentară fără prece­dent, lumea ajunsese dependentă de „substan­ţa verde”, o pastă cu calităţi nutritive, ieftină, ce ajunsese singurul aliment pe care şi-l mai permitea majoritatea populaţiei. La capătul unei investigaţii extrem de riscante, unul din personajele principale reuşeşte să afle că ingredientul de bază al celebrului aliment, păstrat secret, era de fapt compus din oamenii care acceptau, spre sfârşitul vieţii, să-şi vândă corpul corporaţiei alimentare producătoare, care le asigura o eutanasiere conform prefe­rinţelor.

În contextul crizei alimentare anunţate ca o urmare logică a crizei financiare, marea similitudine între scenariul scabros de mai sus şi realitatea cotidiană va fi faptul că, şi într-un caz, şi în celălalt, oamenii nu mai ştiu ce ajunge de fapt în farfuriile lor. Scenariul se conturează de pe acum, cu parizerul şi crem­vurştii care n-au cum să conţină carne la un preţ de şase lei kilogramul, sau cu roşiile sau merele care încep să ajungă la acelaşi numitor comun în ceea ce priveşte gustul fad, de carton.

A fost nevoie, în acelaşi context, ca presa, nu autorităţile, să spună populaţiei că multe din fructele şi legumele „sănătoase”, de import, din pieţe şi super­marketuri sunt un fel de alimente „high-tech”, crescute la lumină de ultraviolete, în urma unui proces de „bronzare artificială”, la care se adaugă şi o iradiere post-coacere pentru ca mărul cules în 2010 să poată fi vândut fără probleme şi peste doi sau trei ani.

Ca un burete absorbant de importuri, România a reuşit dubla „perfor­man­ţă” ca, prin politicile din sectorul agricol să transforme sintagma de „grânar al Europei” în subiect de bancuri şi, totodată, să-i înveţe pe români cu gustul cartofilor din Australia, a verzei, nu de Bruxelles, ci de Turcia, şi a me­relor tax free de Cernobâl, vândute prin pieţe cu nonşalanţă de producători care spun că toate fructele şi legumele de pe tarabe sunt de la Moşniţa sau Gottlob şi, deşi vând lunar sute de tone de marfă, certificatul de producător obţinut - se ştie cum - de la primării atestă că marii „producători” sunt de fapt fericiţii pose­sori ai unei suprafeţe de teren de şase metri pătraţi, şi aceea scoasă din circuitul agricol.

Aşa stând lucrurile, e de înţeles de ce copiii de happy meal cred cu tărie că mâncarea se produce la supermarket, şi de ce părinţii lor vor toţi să-i facă avocaţi, politicieni sau medici, termenul de fermier, ca să nu mai vorbim de cel de ţăran fiind considerat, mai nou, unul peiorativ. Şi e de înţeles, în acelaşi context, de ce vârsta medie a tot mai multor sate din Timiş trece bine de 60 de ani, tinerii care se încumetă să mai rămână în mediul rural fiind o specie pe cale de dispariţie. Şi de înţeles e şi de ce tot mai mulţi producători agricoli renunţă definitiv şi irevocabil la îndeletnicirea lor de bază, sperând ca pe terenurile năpădite de buruieni să se constru­iască vreun iluzoriu centru rezidenţial, sau să treacă mult-aşteptata autostradă.

În acest context, prognozata criză alimentară nu se vede deloc bine din România. Mai ales în contextul în care, dacă peste noapte s-ar sista toate importurile de produse alimentare, galantarele magazinelor alimentare de dinainte de 1989 ar fi etalon de abundenţă, faţă de cum ar arăta raioanele cu alimente ale supermarketurilor contemporane.