„Piraţii” de la marginea Timişoarei

Cine nu a apelat măcar o dată la serviciile unui transportator de ocazie pentru a ajunge la destinaţie, undeva în afara Timişoarei? Nimeni nu vrea să aştepte ore în şir sosirea unui autobuz cu traseu stabilit, mai ales dacă vremea e potrivnică. Şi atunci, nu refuză invitaţia „piraţilor”. Îi vedem zi de zi în staţiile de la ieşirile din oraş, căutându-şi clienţi pe care să îi ducă acasă, contra cost. Unii au chiar curse regulate şi abonaţi care fac naveta zilnic între oraş şi satele în care locuiesc. Cine are nevoie de licenţă de transport, când piraţii îţi stau la dispoziţie oricând şi te lasă chiar în faţa porţii? Şi câte imagini de foileton despre viaţa românului navetist se pot strânge într-o singură călătorie „piraterească”...

Viaţa, „la ocazie”

„Doamna Maria, urcaţi în spate, lângă Sile, ca să le iau pe fetele astea două în faţă”. Bărbatul ţine portiera maşinii întredeschisă, în timp ce o femeie cu trei sacoşe voluminoase se străduie să coboare de pe bancheta din faţă a maşinii. Trupul greoi al fe­meii, trecută de mult de a doua tine­reţe, se urneşte lent în afară de pe bancheta din faţă a maşinii tip „maxi-taxi”. Şoferul îi simte nemulţumirea şi încearcă să o îmbuneze, luându-i sa­coşele din braţe şi ajutând-o să urce din nou în maşină, pe bancheta din spate, unde Sile şi un alt bărbat se li­pesc instinctiv unul de celălalt pentru a-i face loc. Doamna Maria reuşeşte să îşi ocupe locul strâmt şi îşi aşează sacoşele recăpătate. Două pe sub picioare, iar alta în poale. Cele două domnişoare îşi ocupă şi ele locurile din faţă şi îşi zâmbesc una alteia com­plice. Şoferul trage portiera, care se trânteşte cu zgomot asemenea unui grilaj metalic ce aminteşte de puşcă­rie. În spatele doamnei Maria şi a ce­lorlalţi doi bărbaţi, alţi patru indivizi stau îngrămădiţi pe o banchetă. În „fostul” portbagaj au mai fost impro­vizate două locuri, şi ele ocupate de doi tineri, probabil liceeni.

„Piratul” îşi stinge ţigara sub bo­tul pantofului şi urcă pe locul şoferu­lui. Are păr sur pe la tâmple, dar e tâ­năr încă. Toţi cei din maşină îl cunosc de mult. Toţi îl strigă Coco, cum s-au obişnuit de la alţii. Să fie vreo doi ani de când face „curse”. Transportă ilegal persoane cu maşina personală, de la Timişoara spre Urseni, şi vice­ve­rsa. „Băiat bun”, spun navetiştii. Nici bani nu le ia mulţi. Mai puţini ca la autobuz. Cinci lei până la Peciu, şa­se lei până la Urseni. Iar uneori îi du­ce acasă şi „pe datorie”. „N-au oame­nii bani, nu poţi să le iei pielea. Îi ajut, mă ajută. Dar şi benzina-i scumpă rău...”. Aşa le spune piratul celor care îl întreabă cum îi merg afacerile. Şo­ferul mărturiseşte că nu se teme de controalele poliţiştilor. „Oamenii sunt instruiţi. Ştiu ce să spună. Şi apoi nici eu nu-s papagal. Şi parcă ce rău fac?! Duc nişte oameni acasă, consăteni de-ai mei. De ce să plătesc statului ta­xe pentru autorizaţie, el ce îmi dă mie? Sau oamenilor ăstora le dă ce­va?”.Coco scutură din cap şi bate da­rabaua cu mâna stângă pe marginea geamului întredeschis.

Picături de ploaie pătrund în ma­şină şi se izbesc de feţele celor de pe bancheta din spate. Nu se plânge ni­meni. Doar „doamna Maria” îl roagă să închidă geamul, „că se face curent şi o trage la urechi”. Coco se confor­mează. E obosit şi avea nevoie de aer rece să îşi mai revină. „De la şase am plecat de acasă şi tot pe curse sunt. Mai fac una şi gata”, promite ca pen­tru sine. Maşina huruie şi tremură din încheieturi la câte o groapă pe ca­re şoferul nu reuşeşte să o „fenteze”. Aparatul de radio turuie o „bănă­ţea­nă” prăfuită ca şi el. Domnişoarele tac. Cei de pe banchetele din spate la fel. Doar băieţii din portbagaj schimbă impresii despre ultimul chef la care au fost. Au şi dovezi pentru comen­tarii. Dovezi salvate în telefoanele Iphone, probabil cumpărate de la hoţi. „Bă, ce fraieră! Ai văzut ce avea pe ea? Şi ăla, mai avea un pic şi se urca pe ea. Da’ şi ea se crede...Pun pariu că dacă o întrebi de Eminescu îţi spune că e mijlocaş la Poli. Sau aşa ar vrea ea, că asta se caută”.

Şoferul opreşte maşina la Peciu. Coboară domnişoarele, iar băieţii din portbagaj îşi schimbă locurile cu cele de pe bancheta din faţă. „Uff, că amor­ţisem acolo, băi Coco. Uite aşa ne pedepseşti numai pe noi, parcă”. Coco îşi ridică mâna dreaptă şi îi îndeasă o palmă după cap vorbitorului, apăsân­du-i chica netunsă. „Zi mersi că te iau şi aşa, şi că nu te las să-ţi îngheţe bi­juteriile până la bus ”, vine rapid şi replica şoferului. Toţi râd. „Şefu, ne mişcăm şi noi mai cu talent? Îmi chio­răie maţele, dă-i pe pedală până la ca­păt”. Şoferul aruncă o nouă scatoalcă tânărului guraliv. Curând ajung la destinaţie. „Mâine, cine vine la 8?”. Imediat câteva glasuri îi confirmă şo­ferului că vor avea nevoie de un loc în maşina lui şi că îl vor aştepta la poartă, ca de obicei.

Şi în piraterie domneşte legea junglei

Coco nu e singurul „pirat” de pe Calea Şagului. Alţi şase, şapte indivizi stau zilnic în staţia de la ieşirea din oraş să prindă clienţi „la ocazie” sau să îşi aştepte obişnuiţii. Puţini sunt însă cei care şi-au atras respectul navetiştilor. Nule place să li se spună piraţi şi nici nu îşi recunosc acest sta­tut. Sunt doar oameni care încearcă să se descurce cum pot.„Sunt băieţi cinstiţi, de treabă, care vor să câştige şi ei un ban, dar şi escroci, care îţi cer dublu decât la autobuz. Acum, depin­de cât de tare te grăbeşti să ajungi acasă. Pe mine mă ştie lumea, poţi să ai încredere. Ş-apoi n-o să mergi sin­gură”.Fata nu se lasă însă uşor con­vinsă de spusele bărbatului. Şoferul îşi scarpină mustaţa deasă şi trece cu mâinile prin păr, întorcându-se rapid către o altă femeie care aşteaptă în staţie. „La ocazie? Unde mergi, tant­i?”. Femeia dă să–i răspundă, dar se opreşte analizându-i tenul măsliniu. Bărbatul nu renunţă. Face ture prin­tre navetiştii din staţie. Unii îşi iau genţile şi-l urmează pe şofer până la maşină. Spre deosebire de Coco, „ta­ti” are un jeep cu care face curse. Nu se ţine el în banii din piraterie, dar e cam strâmtorat în perioada asta. „Toţi ai mei sunt în Franţa. Părinţi, soţie, co­pii. Avem case acolo. Ai mei au dat 300.000 de cocoşei înainte de Revo­lu­ţie ca să facă rost de paşapoarte diplo­matice. E faină viaţa acolo. Vorbesc franceza mai bine ca româna. Dacă nu ai unde să te duci la Paris, poţi să stai la mine”, spune şoferul, făcând din ochi fetei de pe locul din dreapta şi aruncându-i la întâmplare câteva complimente uzuale în limba fran­ceză. De ce face curse ilegale în Ro­mânia, dacă e atât de bine în Franţa? E o întrebare la care are zeci de răspunsuri. Niciodată acelaşi. „De ce şi cum nu mai contează, o să plec acuşi iar...”

Şi în piraterie există o ierarhie. Fiecare are traseul său bine stabilit, dar şi ordinea în care pleacă în cursă. Întâi Coco, apoi Sandu, după Sandu e un tinerel, Minu, apoi tipul cu părul alb, „tati” şi alţi câţiva, care însă nu sunt „datori” să respecte aceste re­guli. De altfel, clientela e mereu fi­delă şoferilor ei şi doar în cazuri de excepţie pleacă spre destinaţie cu cei din urmă. Se mai întâmplă şi „fur­turi” de clienţi. Şoferii se iau la cear­tă, trec la ameninţări, apoi izbesc por­tierele şi pleacă. A doua zi se vor în­tâlni din nou pe acelaşi platou şi unul dintre ei va trebui să renunţe în fa­voarea celui păgubit cu o zi în urmă. Asta ca să nu îşi atragă oprobiul ce­lorlalţi piraţi şi să nu fie chemaţi la „ju­decată”. Oricând pot apărea scur­geri de informaţii pe la câte o „cas­chetă”. „Poate vrei să ieşi din sche­mă? Sau nu ţi-e bine?”, „Hai, mişcă-ţi tabla de aici şi să nu te prind pe tra­seul meu, băi, fraiere!”, sunt vorbe cu care şoferii curselor de transport ile­gale sunt obişnuiţi. Nu-şi fac rău între ei, dar din când în când unii îşi mai fac loc cu coatele printre navetiştii al­tora, sătui să aştepte ore în şir să îşi umple maşina pentru o cursă mai lun­gă, profitabilă.

Unii dintre piraţi au locuri de mun­că în care trebuie să presteze zilnic, iar după programul de lucru vin să mai prindă câte o cursă, pentru bani de benzină. Nu merg însă pe trasee scurte, precum Şag sau Parţa. Nu pot cere prea mulţi bani pentru astfel de curse. Dar dacă cineva este dispus să plătească pentru o asfel de cursă zece lei, de exemplu, se poate negocia. Oamenii ar face orice ca să ajungă acasă. Nu toţi însă. Unii preferă să stea la „ocazie”, să meargă cu un necunoscut care trece prin zonă, dar căruia să îi plătească mai puţin decât piratului, fie şi o diferenţă de doar un leu. Nu îşi permit să arunce cu banii. Nici azi, şi nici mâine.

Avocata, şantieristul şi văcarul

Autobuzele trec la o diferenţă de timp de câte o oră sau chiar trei. Cei care le-au pierdut pe cele de la ora şase seara, după ce au ieşit de la serviciu, ştiu că nu au alte mijloace de transport în comun până sea­ra după ora opt, pentru a ajunge în satele din apropierea Timişoarei. Iar dacă ai pierdut şi ultima cursă, te-ai ars. Ai rămas la mâna piraţilor. Doar câte unul sau poa­te doi mai ies la vânătoare de clienţi după înserat. Navetiştii rămaşi în urmă trebuie să accepte tarife mai piperate ca să poată ajunge acasă. Plătesc chiar dublu dacă e nevoie. „Cred că nu vrei să te duci la taxi? Oricum autobuz nu mai ai şi doar eu mai sunt pe aici. Dar nici eu nu pot să te duc cu cinci lei şi să mă întorc gol înapoi”. Pi­ratul negociază preţul călătoriei, iar oa­menii, de nevoie, se urcă în maşină, ală­turi de alţi câţiva pierzători de bus.

O domnişoară cu tocuri înalte şi o geantă în care poartă probabil un laptop ocupă, strâmbând din nas, unul dintre locurile maxi-taxi-ului de ocazie. Alături se îngrămădesc doi bărbaţi şi o femeie, deşi în total sunt doar trei locuri. Domnişoara nimereşte lângă un individ care pare abia plecat de pe şantier, imagine întărită de salopeta pătată de ciment. Bărbatul se îm­pinge în coastele domnişoarei şi rânjeşte cu subînţeles celuilalt individ de lângă el, care „a primit” şi el în dreapta o femeie, din păcate, nu tot atât de tânără şi de stilată. „Băi, da’ ce puţi. Ce-ai făcut azi?”, îi arun­că primul celui de-al doilea individ, care se scuză rapid, motivând că a trebuit să mul­gă vacile de la fermă înainte să plece şi n-a apucat să se spele pe mâini. „Bă, tu eşti sigur că numa’ de mâini e vorba?”, vine o nouă replică şi amândoi bărbaţii îşi dau câteva ghionturi în hohote de râs.

Cele două femei par să nu guste la fel de mult glumele bărbaţilor. Una priveşte pe geam la farurile maşinilor care lumi­nea­ză şoseaua udă, iar cealaltă îşi scoate din geantă o pereche de căşti şi le pune în urechi, bucurându-şi timpanele cu muzică zgomotoasă, înainte ca bărbaţii să îşi mai dea câteva ghionturi cu subînţeles. Feme­ia pare obişnuită cu astfel de scene. În fiecare seară îşi promite că îşi va cumpă­ra o maşină, ca să nu mai fie nevoită să fa­că naveta cu piraţii şi clienţii lor. Să nu mai stea minute în şir în staţie, să o prindă întunericul aşteptând autobuze sau alte mijloace de transport care să o ducă la des­tinaţie. Face compromisuri. Momen­tan. La fel cum fac alţi zeci de oameni care vin în fiecare zi în staţia de autobuz, de nevoie.

Şi piraţii au problemele lor. Nici lor nu le place să se trezească cu noaptea în cap şi să se plimbe în oraş şi înapoi. Şi ei trebuie să plătească taxe altora mai mari decât ei ca să nu fie scoşi din branşă. Şi ei au nevoie de bani ca să îşi întreţină fami­lia, iar cursele sunt surse mai mult decât mul­ţumitoare de profit. Fiecare client îi adu­ce unui transportator -pirat cel puţin 50 de lei într-o săptămână, la cursele cele mai scurte. Şi câţi oameni nu se urcă în cinci zile lucrătoare în maşina unui pirat, care face şi câte opt curse pe zi... De siguranţa circulaţiei, lipsa autorizaţiei nu îşi face ni­meni griji. Important e să ajungă la servi­ciu şi apoi acasă, dacă se poate cu mai mulţi bani în buzunar şi mult mai repede. Înghe­suiala, mirosurile şi logoreea obositoare a unora sunt ca şi uitate odată ajunşi la des­tinaţie. Chiar dacă a doua zi o vor lua de la capăt.