Nu de ani de zile, ci de decenii clasa politică românească promovează nişte modele de gestionare a banului public care ar face invidioşi până şi pitoreştii repre­zentanţi ai administraţiei Gaddafi. Prin goluri legislative rămase voit neacoperite din anii 90 până în prezent, ca şi prin crearea de tot felul de fonduri şi rezerve „la dispoziţia organelor executive”, marele ospăţ derulat din fonduri publice s-a derulat sub ochii naivi ai contri­buabililor şi sub privire hămesite ale Opoziţiei, care aştepta la încălzire, pe banca de rezerve, momentul post-electoral al înmânării „cheilor de vistierie”.
Împărţirea zdrenţuitului buget public, la început de an, ca şi împărţirea, între Crăciun şi Revelion a fondurilor „de rezervă bugetară” e de natură să dea indicii serioase nu doar cu privire la folosirea dicreţionară a resurselor publice, ci şi cu privire la „harta influenţei”.
În funcţie de cât de bine văzuţi, cotaţi, agreaţi sau căzuţi în dizgraţie sunt primarii de municipii sau preşedinţii de consilii judeţene, Bucureştiul e, la început şi sfârşit de an, locul din care „se împarte”. Într-un soi de regim neo-fanariot, edilul sau „starostele de judeţ” trebuie să vină în Capitală, nu o dată cu portbagajul şi torpedoul plin, pentru a convinge responsabilii să mai dea un plus de fonduri, nu pentru binele alegătorilor din „circumscripţii”, ci pentru câştigarea de capital electoral. Cei vizaţi de sumedenia de jalbe, cereri de inter­venţie, solicitări de fonduri îşi permit, de la înălţimea lor, să împartă dojeni, să ceară favo­ruri în shimbul banilor publici, şi nu o dată s-au auzit din „centrele de putere” de la Bucureşti glumiţe despre cât de milog e un primar sau un preşedinte de Consiliu Judeţean, şi cu câtă naivitate mai încearcă să obţină un plus de fonduri de la centru, deşi ştie foarte bine că nu face parte din tabăra potrivită.
Văzând acest „turism” anual sau bianual, după fonduri, la Bucureşti, ori­cine poate constata că teoriile legate de des­centralizare şi autonomie locală dau bine doar pe la diverse seminarii sau conferinţe siman­dicoase, organizate pe bani publici europeni, şi că de fapt teoria pâinii şi a cuţitului stă în pi­cioare, cu succes, mai ceva ca acum câteva se­cole. Când, de exemplu, la sfârşit de an, din fon­dul de rezervă bugetară, Timişoara primeşte o sumă echivalentă cu o zecime din „tainul” unei comune anonime de prin judeţul Neamţ, îţi dai seama că renumele de „ţara absurdului” e câştigat pe merit de România, cu largul con­curs al clasei politice de toate culorile posibile. Când e vorba de încasări, evident, Timişoara e o bună platnică şi nimic nu trebuie să stea în calea şuvoaielor de bani care curg, oficial sau neoficial, dinspre Banat înspre marea Capitală. Când vine vorba însă să se dea ceva în schimb, Timişoara nu are nici trecerea unui sat apar­ţinător de o comună de periferie, dintr-un judeţ uitat de lume.
Şi aşa stând lucrurile, te poţi întreba, până la urmă, ce s-a schimbat de pe vremea când fostul preşedinte al Consiliul Judeţean Gorj, Nicoale Mischie spunea că soarta comunelor din judeţ stă în pixul lui ? Acum până şi aceste pixuri ale baronilor locali s-au centralizat, s-au focalizat la Bucureşti, şi aşa, din pix, avem şi în Timiş comune cărora bugetul le ajunge doar până când dă colţul la iarbă, sau poate până când dă colţul contri­buabilul, după ce găseşte la primărie, ca la ma­gazinul mixt, un carton în geam pe care scrie „Închis – faliment.”