Poliţiştii

Când aparţineam instituţiei (ca activ la Interne) credeam că ban­curile şi glumele cu proşti care aveau personaje (negative) poliţişti (mă rog, miliţieni!) sunt răutăţi ale inşilor (majoritar) certaţi cu legea şi (desigur) cu apărătorii ei.

Acum, când aparţin instituţiei (ca extern al Internelor!) cred că acele "răutăţi" ca şi cele (apdatate!) de azi nu-s răutăţi, ci crude realităţi.

Am crezut (prejudecata, deh!) că schimbându-se garnitura com­promişilor, aserviţilor, ceauşiştilor cu tineri fără trecut pătat, "ema­naţi" ai democraţiei şi demilitarizaţi ai globalizarii, vom asista la un alt­ceva euro-atlantic, dezirabil şi com­patibil. Am crezut, fiindcă desele contacte (aproape toate) avute cu posesorii noii uniforme au fost tot atâtea dezamăgiri. Despre câteva am mai consemnat (în zadar), dar ultimul este de toată nostimada! De ce? La câteva zeci de zile după ce, în calitate de ... petent, n-am primit nici un semn de la Poliţia Capitalei, am mers la secţia mea (şapte!) unde am aflat, din gura unui subofiţer "constatator", ceea ce ştiam (că nu e nimic de făcut cu bruneţii mane­lişti şi agresivi, fiindcă sunt apăraţi de UE şi... drepturile omului?!) dar şi că eu sunt mai vinovat fiindcă le-am... spart balconul vecinilor de deasupra (pe care i-am reclamat că mă injură, ma inundă, ma deran­jează cu decibeli nocturni etc.), fiindcă piranda proprietareasa aşa a declarat, iar poliţistul "pârât" (apro­po de limba româna si abc-ul pro­fesiei!) a înteles, că eu aş fi esca­ladat abuziv acel balcon. Nici măcar n-a priceput că i s-a spus că am spart, adica am crăpat plafonul, dornic să-mi ploua în apartament ca apoi să-i pot reclama pe ţiganii de deasupra!).

Dar să nu mai pierdem timpul. Văzând, a câta oară, ce schimb a preluat ştafeta de la huliţii miliţieni am plecat să mă calmez.

Eram în faţa blocului să-mi su­praveghez maşina agresată de aceiaşi bruneţi, majoritari ai zonei, pe lângă care trec (când o fac) ne­păsători şi reci, poliţiştii. Întâm­pla­rea face să văd un tandem în straie de agenţi. Mă pregăteam să-mi fac mea culpa căci păcătuisem gene­ralizând. Se apropiau orele 22.00, iar din imobil răsunau decibelii emişi de un polizor. Îndraznesc să-i intreb pe cei doi: "Nu stiţi până la ce ora e voie să se facă asemenea zgomot care descurajează pe orice nevoit să se culce, fiindcă mâine pleacă dis-de-dimineaţă la muncă?" Raspunde unul: "Până la maxim 10!" "Aşa?! Că eu ştiam că o pot face până la 20!" "Păi da, ora 20 e 10 seara!" precizează celălalt. "Mulţu­mesc", zic şi plec pe scări râzând ca prostul. V-am spus şi dumnea­voas­tră păţaniile. Sper să nu va umfle ... plânsul!