Cât am copilărit pe Valea Seacă, şi alţi câţiva ani după cei şapte de acasă, eram ca un schelet umblător. Mi se spunea Uscatu.
Abia după ce m-am şcolit printre străini, mereu cu spaima foamei şi a lipsei de bani – ca intern la Liceul Găeşti şi ca elev al Şcolii Militare de Transmisiuni Sibiu –, am început să mă împlinesc. Bucătăreselor li se făcea milă de mine văzându-mă cum arăt şi îmi dădeau supliment de hrană.
La Câmpina, anii locotenenţiei în Şcoala de Radiotelegrafişti a Trupelor de Securitate, au fost cei în care am căpătat şi eu aspect de om, alură de bărbat, greutate corporală cât de cât normală.
Numai că, după aceea, am venit la Bucureşti, m-am spurcat la vicii şi interdicţii, am schimbat viaţa sportivă cu traiul sedentar şi, în câţiva ani, am devenit Grăsănel. Burta şi fălcile, semn al abundenţei opulente, cum zicea politrucul cu epoleţi cu nevastă rea de muscă, zis Minte-mică-ş-aia-creaţă, mi-au devenit semne particulare, la care, peste ani, s-a adăugat calviţia. Bajarca – o bătrână beţivă care fuma şi tuşea toată ziua, la care am stat în gazdă un timp, în oraşul prahovean preferat şi de Nicolae Grigorescu –, a fost prima care mi-a zis c-o să chelesc. Tot acea băbuţă cu voce dogită, bărbătească, mi-a ghicit în palmă viitorul, ale cărui repere s-au cam potrivit. Cel puţin în privinţa căsătoriei cu cea care mă va face tată de băiat, ori a devenirii ce se va încheia cu împlinirea visului de a ajunge dascăl şi bunic de nepot.
O fi ceva şi cu ghicitoarele astea, cu premoniţiile şi prezicerile, mă gândesc uneori, văzând ce se-ntâmplă cu planeta şi înspăimântându-mă de viitorul sumbru ce ne aşteaptă.