Interzicerea adopţiilor internaţionale, măsură luată acum zece ani din cauza lipsei de control din domeniu şi a amplorii pe care o luase fenomenul „exportului de copii”, a fost şi a rămas un subiect de nemulţumire pentru multe misiuni diplomatice de la Bucureşti. Autorităţile române continuă să fie ţinta unui val uriaş de presiuni menite să ducă la deblocarea acestui tip de adopţii. Actualul context economic, care a dus la expunerea multor copii la situaţii de risc, dar şi cadrul legal greoi ce reglementează adopţia internă, complicat şi mai mult de o excepţie de neconstituţionalitate plecată din instanţele timişene, a făcut ca în ultima perioadă grupurile de lobby şi presiune ce militează pentru deblocarea adopţiilor internaţionale să devină tot mai active.


Adopţii interne insuficiente faţă de numărul copiilor aflaţi în situaţii de risc

Grupurile care militează intens pentru reluarea adopţiilor interna­ţionale în România, multe fiind impul­sionate de interese pur materiale, aduc în discuţie ori de câte ori fac ple­doarii pentru ridicarea interdicţiei fap­tul că adopţiile interne sunt insufi­ciente faţă de numărul total de copii aflat în situaţii de risc.

Din păcate, şi în Timiş, ca şi în majoritatea judeţelor ţării, numărul adopţiilor interne continuă să rămână destul de scăzut şi din cauză că mulţi români sunt de acord să adopte doar copii perfect sănătoşi, care să aibă maximum doi ani, pentru a-i pu­tea creşte şi educa conform preferin­ţelor lor, dar şi pentru că în prezent cadrul juridic ce reglementează adop­ţia continuă să rămână complicat.

Astfel, în Timiş, deşi anul trecut Direcţia Generală de Protecţie a Copilului şi Asistenţă Socială Timiş a organizat 12 cursuri de pregătire pentru familiile care doresc sa adopte un copil, procedura adopţiei interne a fost deschisă doar pentru 53 de copii din judeţ.

E adevărat, pe rolul instanţelor timişene de profil se mai află dosarele a încă 68 de copii cu propunere de des­chidere a procedurii adopţiei in­terne, observându-se o creştere a acestor solicitări cu aproape 100% faţă de anul 2009.

Cu toate acestea, anul trecut, în judeţ, doar 37 de copii au fost adoptaţi prin sentinţă civilă definitivă şi irevo­cabilă – un număr infim faţă de cel al copiilor aflaţi în situaţii de risc. În prezent, în Timiş sunt 823 de copii în regim de plasament sau tutelă. În cadrul Serviciului de Monitorizare şi Intervenţie în Urgenţă la Telefonul Copilului s-au înregistrat 614 cazuri de copii aflaţi în situaţii de criză sau de risc, în cazul a 145 trebuind luată măsura plasamentului în regim de urgenţă, putând fi puşi în pericol dacă mai rămâneau în familiile lor. Aces­tora li s-au mai adăugat şi peste 40 de copii care anul trecut au fost declaraţi părăsiţi în spitalele din judeţ. Iar în Centrele de Plasament sub­ordonate Direcţiei Generale de Asis­tenţă So­cială şi Protecţia Copilului Timiş se află peste 430 de copii. Din totalul minorilor aflaţi în centre de plasament doar 124 copii au fost reintegraţi în familia lor biologică şi doar 12 tineri au fost integraţi socio-profesional.

Faţă de aceste cifre, numărul copiilor pentru care s-a luat decizia definitivă a adopţiei interne este extrem de mic.


Anchete superficiale

Adrian Marcu, liderul Sindica­tului Pro As, al personalului din siste­mului de protecţie al copilulului şi de asistenţă socială, spune că pe par­cursul ultimilor ani au existat presiuni constante pentru deblocarea adopţii­lor internaţionale, şi că în destul de multe cazuri s-a încercat să se deni­gre­ze sistemul de ocrotire a copilului din România, sugerându-se că în spitalele şi centrele de plasament ale statului copiii nu ar fi bine îngrijiţi.

Sursa principală de presiune, precizează Adrian Marcu, a venit pe plan intern din partea unor O.N.G.-uri care reuşiseră să transforme adopţiile internaţionale pe care, chipurile, le intermediau, în surse importante de profituri nelegale, făcând, efectiv, un export de copii.

„Presiuni au existat şi există în permanenţă. Să nu uităm că, în mo­mentul institurii moratoriului de interzicere a adopţiilor internaţionale, inclusiv în Timiş erau extrem de multe O.N.G.-uri care intermediau adopţii externe. Majoritatea făceau aceste activităţi nu la modul filantropic, dezinteresat, ci pe bani foarte mulţi. ªi să spunem că s-ar putea accepta ceea ce au făcut ei dacă ar fi acţionat în interesul copiilor, pentru a-i integra în nişte familii unde să li se asigure condiţii bune de viaţă şi o educaţie corespunzătoare. Dar statul nici acum nu ştie şi nici nu va şti ce s-a întâmplat de fapt cu o bună parte din copiii daţi spre adopţie pe plan extern, despre care nu s-au mai primit niciun fel de rapoate post-adopţie. În cazul acestor copii, orice scenarii, inclusiv cele mai sumbre, sunt posibile”.

Din acest punct de vedere, Adrian Marcu se declară revoltat că în Timiş nu a fost făcută o anchetă serioasă legată de profiturile nelegale obţinute de organizaţii neguvernamentale pentru exportul de copii. „Adopţiile oricum nu pot fi condiţionate de achi­ta­rea unor sume de bani. Deci tot ce au făcut ei a fost în afara legii. Majo­ritatea susţineau că vor binele copiilor, dar s-a văzut clar care era interesul lor în momentul în care s-au sistat adopţiile internaţionale. Majoritatea au tras pe dreapta, şi-au sistat activi­tatea şi nu au ştiut cum să scape mai repede de copiii luaţi deja în custodie, pentru a fi daţi spre adopţie inter­na­ţională. Îmi amintesc că i-au dat înapoi rapid centrelor de plasament, ca pe nişte mărfuri din care nu mai puteau scoate profit”.

Fost director adjunct al Direcţiei pentru Protecţia Copilului Timiş, de­putatul P.S.D. Sorin Stragea, spune că presiunile pentru realuarea adop­ţiilor internaţionale se fac mai ales la nivel de ministere. „În Parlament, deocamdată nu au existat tentative de exercitare a unor presiuni. Acestea se fac, sub diverse forme, la nivelul ministerelor, pentru promovarea unor legi care să deblocheze adopţiile externe. Presiunile la nivel de Parla­ment ar putea începe abia atunci când o astfel de lege ar ajunge, pentru adop­tare, la Parlament. Problema aceasta a adopţiilor internaţionale este într-adevăr una intens dezbătută şi destul de complicată. Există destule argu­mente şi pro şi contra. Oricum ar fi, cred că, în luarea unei decizii, ar tre­bui să primeze interesul copiilor”.


Demersuri judiciare complicate

Adesea părinţii români care îşi doresc să adopte un copil trebuie să se pregătească pentru un maraton judi­ciar extrem de complicat şi obositor, care se poate întinde pe câţiva ani.

Lucrurile s-au complicat din punct de vedere procedural şi mai mult atunci când, în 2008, Curtea Constituţională a admis o excepţie de neconstituţionali­tate formulată într-un proces de adop­ţie aflat pe rolul Tribunalului Timiş.

Contestatarul procedurilor legale de până atunci legate de adopţie a fost timişoreanul Teodor Luţă Bura, care, spunea Curtea Constituţională, „şi-a stabilit filiaţia faţă de fiica sa mi­noră între data deschiderii procedurii adopţiei interne şi data încuviinţării adopţiei de către Tribunalul Timiş, fără a-şi putea exprima consimţământul”. Curtea Constituţională a analizat acest caz şi a stabilit că legea românească este defectă şi neconstituţională, bă­tân­du-se cap în cap cu Convenţia euro­peană în materia adopţiei pentru copii, încheiată la Strasbourg la 24 aprilie 1967, convenţie la care România a ade­rat încă din 1993. Aceasta precizează că existenţa consimţământului părin­ţilor se analizează la momentul pro­nunţării adopţiei, nu în cel al deschi­de­rii procedurii de adopţie. Cu alte cu­vinte, o adopţie nu este posibilă, din punct de vedere juridic, fără consim­ţământul părinţilor naturali ai copilului, pe principiul că „în cazul separării copilului de părinţii săi, toate părţile interesate trebuie să aibă posibilitatea de a participa la dezbateri şi de a-şi face cunoscute punctele de vedere”.

ªi cum deciziile Curţii Consti­tu­ţionale au valoare de lege, a trebuit mo­dificată întreaga legislaţie referitoare la adopţie, iar o serie de specialişti în drept au susţinut că noile prevederi le­gislative deschid tot felul de oportu­nităţi de şantaj şi primire de foloase necuvenite pentru părinţii naturali ai unui copil, care îşi pot condiţiona consimţământul, în vederea adopţiei, de primirea unor sume de bani.

Urmările acestor schimbări legis­la­­tive se pot vedea şi la Tribunalul Ti­miş, unde pe rol sunt zeci de procese de adop­ţie care stagnează pe motiv că părinţii naturali ai copiilor nu sunt de găsit.   Mulţi sunt plecaţi din ţară, nu au acte sau nu mai stau de ani de zile la domi­ciliul consemnat în bazele de date ale Evidenţei Populaţiei. 

„În România există aproape cinci mii de părinţi care aşteaptă de câţiva ani posibilitatea adoptării unui copil şi 40.000 de copii părăsiţi. ªi, totuşi, nu se găsesc unii pe alţii din cauza legislaţiei. Dosarele sunt judecate alături de in­frac­ţiuni sau procese civile, neexistând complete specializate, astfel încât au termene foarte lungi. Se ajunge în si­tuaţia în care un copil devine adoptabil la trei, patru sau cinci ani”, spune de­putatul Florin Pâslaru, care a făcut, fără ecou, mai multe solicitări Minis­terului Justiţiei pentru a simplifica ac­tualul cadru legal care reglementează adopţiile interne.