Există un curent de opinie la nivelul societăţii civile, printre oamenii care au tangenţă într-o măsură ceva mai mare cu structurile europene, legat de modalitatea „fabuloasă” în care îşi cheltuie banii o bună parte din instituţiile comunitare. Din presa românească lipsesc cu desăvârşire articolele de investigaţie despre „buna” gestionare a bugetului european, şi aceasta nu pentru că lucrurile ar sta perfect, din acest punct de vedere. Şi nu e un lucru imputabil doar presei româneşti – în general puţini sunt jurnaliştii care au competenţele şi resursele necesare pentru a se lansa în analize de esenţă ale modului de împărţire a bugetului comunitar.
Iar dacă în privinţa „puşculiţei comunitare” la care România contribuie cu sume deloc mici, an de an, presa evită să facă investigaţii, probabil că s-ar considera cu atât mai puţin nimerit, sau oportun, ca presa sau societatea civilă să se intereseze de felul în care un stat comunitar îşi cheltuie banii în România. Cu toate acestea, e cel puţin curios, şi nu doar pentru contribuabilul francez, felul în care Franţa continuă să sprijine cu sume deloc mici procesul de „reintegrare” a romilor români plecaţi cu caravana „la produs” pe malul Senei. De ani de zile, statul francez le dă acestor „gens du voyage”, după cum delicat şi elegant se exprima Nicolas Sarkozy, prime de repatriere, de 300 de euro adultul, plus o sută de euro pe cap de copil, pentru a-şi vizita periodic rudele din România, cu transportul asigurat, până în localitatea de domiciliu, tot din bugetul de stat al Franţei. Ani de zile s-au dat aceşti bani „în orb”, până anul trecut, când s-a făcut o analiză statistică a eficienţei acestei măsuri, ajungându-se la concluzia că peste două treimi dintre repatriaţii cu primă de România se reîntorc după câteva zile în Franţa, aducând cu ei „ajutoare” – rude, prieteni, colegi de coviltir gata să se bucure şi ei de „visul francez”. Nu contează însă, banii se dau în continuare. Deşi strategia de „repatriere” are efecte contrarii, Franţa continuă să considere că e nimerit să încurajeze acest sistem. Sume şi mai mari au fost investite în „programele de reintegrare” menite să-i transforme pe ţiganii voiajori în fermieri prosperi. Din acest program, majoritatea beneficiarilor, dar şi vecinii lor, au înţeles că Franţa îţi dă porci şi oi ca să ai ce tăia peste iarnă, ca să te întorci sănătos şi în deplină capacitate de exerciţiu, la Paris, odată cu primăvara.
Întrebată dacă măcar autorităţile franceze deţin o evidenţă a beneficiarilor acestor măsuri de „reintegrare”, Ambasada Franţei răspundea ţâfnos că nu e o obligată să dea explicaţii presei româneşti, ca şi când problema banilor pentru ţiganii voiajori era una strategică, de mare încărcătură diplomatică.
Una peste alta, se poate constata că, prin aceste „strategii” de mare viziune problema în sine nu se rezolvă, ba chiar se agravează. Romii beneficiari nu au nici o şansă de a fi integraţi în România, pe care o părăsesc de urgenţă, socotind că nu se ridică la înălţimea aşteptărilor lor. Iar în Franţa mulţi dintre ei nu se duc pentru a se integra pe piaţa locală a muncii, pentru că dacă ar face acest lucru, „problema romilor” nu ar mai exista, ei şi-ar pierde statutul de vedete pentru presa franceză, iar statul nu şi-ar mai bate capul cum să mai cheltuie sume fabuloase pe strategii de reintegrare. Aşa că printre cele mai profitabile şi de viitor profesii pentru romii nomazi rămâne cea de navetist Paris – Timişoara. Cazarea, masa, transportul şi banii de buzunar sunt asigurate, sub înaltul patronaj al Guvernului francez.