Pro- sau anti-mnemofobi?

“Chiar dacă recunoaşte importanţa actului de la 23 august 1944, P.N.­Ţ.C.D. nu poate uita că de la această dată a pornit şi isto­ria suferinţei românilor sub regimul comunist, suferinţă care este resimţită şi la 23 au­gust 2011. Perioada neagră a poporului român continuă şi astăzi. Astăzi, după 67 de ani, în structurile puterii politice, economice şi sociale din Româ­nia, găsim în continuare foşti reprezentanţi ai Partidului Comunist şi foşti reprezentanţi ai Securităţii. (...) De aceea, mai mult ca oricând, P.N.Ţ.C.D. susţine aplicarea Punctului 8 al Pro­clamaţiei de la Timişoara”. Acestea sunt frag­mente dintr-un comunicat de presă transmis, în 23 august curent, de Gheorghe Ciuhandu, preşedintele (unei facţiuni din) P.N.Ţ.C.D.

Deşi domnul Ciuhandu pare să ştie, teoretic, că o democraţie fără memorie devine vulnerabilă în faţa repetării unor erori ale trecutului, retorica însuşită intră în disonan­ţă stridentă cu deciziile şi alianţele în care a târât, în ultimii ani, P.N.Ţ.(C.D.).

Să-şi imagineze Gheorghe Ciuhandu că Timişoara şi reprezentanţii P.N.Ţ.C.­D. (aripa rivală) au uitat că, în decembrie 2009, a ales kilometrul 0 al Revoluţiei decem­briste pen­tru a încheia acel “Parteneriat pentru Timi­şoa­ra” – un pact prin care l-a susţinut în cursa prezi­den­ţială pe preşedintele P.S.D. Mircea Geoană, autodecla­rat con­tinuator al lui Ion Iliescu pe sce­na po­litică? Adică, un pact cu un partid ai cărui re­prezen­tanţi au re­­fuzat condamnarea comunismului, au refuzat aplicarea Punctului 8 al Proclamaţiei de la Ti­mişoara, care, în primii ani de după Decem­brie ‘89, s-au implicat în de­monizarea oricărei voci critice, acelaşi partid care, după mai bine de 15 ani de la căderea comunis­­mului, avea în componenţă oameni ce se ma­ni­festaseră grotesc în momentul în care, de la tribuna Parlamentului României, se citea Ra­portul Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, par­tid ce are ca preşedinte onorific un om ca­re a blocat ieşirea la iveală a adevă­rului în dosa­rele Revoluţiei şi Mineriadelor, în fine, acelaşi partid ai cărui oficiali nu au avut nici puterea, nici interesul de a se dezbăra de oameni din eşaloanele de rezervă ale fostului P.C.R. Ghe­or­ghe Ciuhandu a invocat, atunci, ca scuză un motiv inconsistent, care l-a decredi­bilizat poli­tic : ne­ce­sitatea coalizării împotriva lui Traian Băses­cu – deşi fără angajarea aces­tuia ar fi fost im­po­sibilă condamnarea morală a regimului comu­nist ca ilegitim şi cri­minal, un azimut al partidului din care face par­te şi domnul Ciuhandu, partid care, la mijlocul ani­lor ’90, avusese posibili­ta­tea să facă acest lucru, iar efectele ar fi fost altele decât după alţi zece ani.

În plus, “Parteneriatul" de la Timişoara nu a fost prima apropiere, oficială, de P.S.D. la care Gheorghe Ciuhandu a con­strâns P.N.Ţ.-C.D.-ul. În iunie 2008, pentru prima dată în istoria post-decembristă a Timişoarei, un reprezentant al acestui partid ajungea în vâr­ful administraţiei locale, şi nu din dorinţa elec­toratului, ci cu sprijinul domnului Ciuhandu. În noiembrie acelaşi an, la referendumul pentru votul uninominal, liderul (unei facţiuni din) P.N.Ţ.-C.D. s-a aflat pe aceeaşi lungime de undă cu lideri ai P.S.D., refuzând să meargă la vot, mo­tivând, într-o notă de vrută fină ironie, că nu are timp de referendum pen­tru că se gră­beşte la un curs de înot.

Faţă de electorat, domnul Ciuhandu ar trebui să încerce, în pragul unei noi lupte de cucerire a Primăriei Timişoarei, o explicaţie : care dintre deciziile şi afirmaţiile politice îl repre­zintă cu adevărat?