La nivelul întregii Uniuni Europene criza economică a făcut ca numărul compa­niilor intrate în insolvenţă să crească cu peste 20% în ultimii doi ani. În destul de multe cazuri, salariaţii acestor societăţi, care au în medie între două şi cinci salarii restante neîncasate, îşi recuperează cu foarte mare greutate drepturile salariale. Lor li se adresea­ză o serie de prevederi normative noi, pe care le-a promovat Comisia Europea­nă. Nici în România lucrurile nu stau bine din punct de vedere al protecţiei salaria­ţilor din firmele ajunse în insolvenţă, ţinând cont de faptul că un proces de insolvenţă, la o instanţă din Timiş, de exemplu, poate chiar şi trei ani.

Printr-o serie de noi regle­men­tări promovate în domeniul legislaţiei comunitare a muncii, Comisia Europeană vrea să asi­gure plata integrală a salariilor restante ale angajaţilor din fir­mele ajunse în stare de insol­venţă, aceste prevederi urmând să se aplice în toate statele mem­bre. Astfel, o directivă europea­nă mai veche protejează angajaţii, obligând statele membre să plă­tească salarii restante celor ca­re şi-au pierdut locurile de mun­că în aceste cazuri. Însă sumele plă­tite, definiţia “angajatului” şi pe­rioada pentru care se plătesc sa­la­riile restante sunt stabilite de statele membre. De aceea, sunt diferite de la ţară la ţară. “Limi­tele impuse de unele state nu aco­peră integral salariile neplă­tite”, a spus, în cadrul dez­bateri­lor noilor prevederi lega­te de insolvenţă, Wiebke War­neck, consilier juridic la Confe­deraţia Europeană a Sindicatelor.

În prezent, în spaţiul comu­nitar numărul de cazuri în care angajaţii au nevoie de compen­sa­ţii datorită insolvenţei compa­niilor a crescut de la an la an cu 20%, iar plăţile către aceşti anga­jaţi au crescut aproape cu 70%. 3,4 milioane de angajaţi ai unor firme ajunse în insolvenţă au primit plăţi aferente salarii­lor restante, în ultimii trei ani (în 2010 numărul acestora fiind de 1,2 milioane).

Prima directivă europeană ce garantează un nivel minim de protecţie a angajaţilor în cazul insolvenţei angajatorului datează din 1980. O nouă direc­tivă a fost pusă în aplicare în ace­laşi domeniu în 2008. Însă numă­rul insol­ven­ţelor a crescut dra­matic după în­ceperea crrizei financiare, în 2009, iar în 2010 a urmat o altă creştere. 

Conform normelor şi reco­man­dărilor europene din dome­niul economic, atunci când fali­mentul este singura opţiune ca­re îi rămâne unui antreprenor, este de preferat să se reducă pier­derile, prin demararea din timp a procedurilor şi elabora­rea unui nou proiect de afaceri. Ast­fel, teoretic, potrivit aceloraşi nor­me, U.E. sprijină procedu­rile simple şi rapide de decla­rare a falimentului şi consideră că antreprenorii oneşti care s-au confruntat cu un eşec ar trebui să beneficieze de o a doua şansă şi de acelaşi tratament ca şi an­treprenorii care încep o aface­re pentru prima dată.

De aceea a elaborat norme comune, referitoare, în special, la competenţa de a iniţia proce­duri transfrontaliere de decla­rare a insolvenţei şi recunoaşterea, în toată Europa, a deciziilor jude­cătoreşti luate într-o ţară, astfel încât antreprenorii insolvabili să nu aibă posibilitatea de a-şi trans­fera activele sau de a evita proce­durile legale iniţiate într-o anumi­tă ţară, protecţia oferită angaja­ţilor în cazuri de insolvenţă şi sprijinul guvernamental pentru a salva şi restructura întreprin­deri­le aflate în dificultate.

În acest sens instituţiile euro­pene încurajează autorităţile naţio­nale să elaboreze proceduri de de­clarare a falimentului simple şi ra­pide, care să nu dureze mai mult de un an. 


Trei ani, termenul maxim al unui proces de insolvenţă în instanţe din Timiş

Creşterea numărului de firme cu situaţii eco­nomice grave a făcut ca şi în instanţe de profil din Timiş să crească spec­taculos numărul dosarelor de insolvenţă în­registrate. Astfel, la Tribuna­lul Timiş, la Secţia Comer­cială, criza economică a făcut ca numărul cauzelor de in­solvenţă să se dubleze.

Acesta este unul din­tre motivele pentru care un pro­ces de insolvenţă poate dura până la trei ani. „De­pinde foarte mult de masa credală, de câţi creditori a avut res­pectiva societate, de struc­tura acestora, de­pinde dacă a avut bunuri imobiliare ipo­tecate de bănci şi aşa mai departe. De aceea, un astfel de pro­ces poate dura şi trei ani”, spune Lazăr Gru­neanţu, decanul Baroului de Avo­caţi Timiş.

Nu întotdeauna însă du­rata mare de timp a unui astfel de proces poate fi im­putată instanţei. „În multe cazuri nu depinde de ma­gistraţi. Ei sunt forţaţi să lucreze cu ce le dau lichi­datorii judiciari, care sunt de multe ori supra-aglo­meraţi. ªi e ciudat că cele mai multe dosare sunt re­partizate tot acestor lichi­datori, care au un volum extrem de mare de acti­vitate”, precizează Lazăr Gruneanţu.