În momentul aderării la U.E., pentru a asigura continuitatea reformei în justiţie şi a măsurilor anticorupţie, a fost creat un mecanism special de cooperare şi verificare pentru România şi Bulgaria, acelaşi pe care îl invocă acum unele voci din spaţiul comunitar, pentru a dovedi că, atâta timp cât Mecanis­mul de Coope­rare şi Verificare este menţinut, România nu este pregătită să adere la Spaţiul Schengen.
În ziua în care o comisie de experţi a C.E. s-a aflat la Timişoara pentru a verifica stadiul îndeplinirii obiectivelor impuse Aeroportului Internaţional „Traian Vuia” pentru ca România să poată adera la Schengen, în martie 2011, ambasadorul Franţei la Bucureşti, Henri Paul, afirma că ţara sa nu se opune intrării României în Schengen, dar că acest acord va fi posibil doar după un raport al C.E. „mai pozitiv” privind lupta anticorupţie.
E corectă invocarea acestor probleme în contextul discuţiilor privind intrarea în Schengen? Un răspuns îl oferă Laura Ştefan, coordonator anticorupţie al S.A.R., care vorbeşte şi despre efectele pe care le-a avut Mecanis­mul de Cooperare şi Verificare asupra sistemului de justiţie din România, despre obstacolele întâmpinate, dar şi despre felul în care e perceput de populaţie.


„Dosare de tipul “Voicu” pun un mare semn de întrebare asupra capacităţii României de a-şi curăţa propriile structuri”

O declaraţie asemănătoare cu cea făcută, marţi, de ambasa­dorul Franţei, Henri Paul, a fost dată în septem­brie, în timpul unei vizite în România, de către secretarul francez de stat pen­tru Afaceri Europene, Pierre Lellouche. Acesta spunea că ar putea exista o legătură între admi­terea României în Spa­ţiul Schengen şi menţinerea Me­ca­nismului de Cooperare şi Verificare. Cum comentaţi?
Legătura nu este una directă. Nu vorbim despre o prevedere legală care să lege MCV de aderarea la Spaţiul Schengen, care este o decizie parţial tehnică, parţial politică. În general, statele care pun sub semnul întrebării aderarea României la Spaţiul Schen­gen aduc ca principal argument faptul că intrarea în Schengen este o ches­tiune de încredere în primul rând şi nu doar o chestiune de îndeplinire a unor standarde tehnice. De la conceptul acesta de încredere între statele care fac parte din acest spaţiu se ajunge la chestiunea corupţiei şi la performan­ţele pe care un stat sau altul le are în zona de justiţie. Adică, statele membre Schengen doresc să ştie că de partea cealaltă a mesei se află structuri res­ponsabile în utilizarea datelor care vor fi la dispoziţia Statului român din ba­zele de date Schengen şi, de aseme­nea, că eventualele procese care se vor naşte se vor termina într-un ter­men rezonabil.
Dacă ne uităm la evoluţia Româ­niei pe justiţie şi anticorupţie, vedem că în zona de afaceri interne există Direcţia Generală Anticorupţie care se ocupă de anchetarea cazurilor de corupţie la nivel mediu şi mic în M.A.I., dar în acelaşi timp avem dosare gen “dosarul Voicu” unde vedem că există influenţe politice la cel mai înalt nivel al Poliţiei Capitalei (era vorba acolo despre unul dintre adjuncţii şefului Poliţiei Capitalei, care negocia dosare penale cu un senator al României, care intervenea pentru un om de afa­ceri). Or, dacă vorbim despre încrede­re, dosare de tipul “dosarului Voicu” pun un mare semn de întrebare asu­pra capacităţii României de a-şi curăţa propriile structuri. Avem în acest do­sar un senator, un preşedinte de secţie de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, un adjunct al Poliţiei Capitalei şi doi oameni importanţi de afaceri.

Aveţi semnale că la acest punct de vedere al lui Pierre Le­louche sau al ambasado­rului Fran­ţei vor subscrie şi repre­zentanţi ai altor Gu­ver­ne din spaţiul comunitar?
Semnale există deja dinspre Olan­da, Germania, Finlanda. Acum, fie­care dintre statele membre pun pro­blema aceasta dintr-o perspectivă na­ţională, fie pentru că sunt alegeri în respectivele state, fie pentru că Guver­nele simt că o eventuală prezentare a Tratatului Schengen în Parlamentul nNaţional s-ar putea lovi de o reacţie foarte dură a parlamentarilor naţio­nali. Sigur, există şi o componentă po­litică în acest proces. Dar România este cea care cere să fie lăsată înăun­tru şi atunci trebuie să facă tot ceea ce ţine de ea, atât tehnic, cât şi politic, pentru a îndeplini aceste standarde. Cum spuneam, nu există o legătură directă între MCV şi aderarea la Spa­ţiul Schengen, dar rapoarte proaste pe justiţie şi pe lupta împotriva corupţiei pot oferi argumente solide statelor care vor să spună “nu”, pentru a întâr­zia procesul sau pentru a-l amâna pen­tru o dată incertă.


„Monitorizarea ţine în funcţiune A.N.I. şi D.N.A”

Aţi participat, zilele trecute, la Bruxelles, la audierea pu­blică „Mecanismul de Coope­rare şi Verificare pentru Bul­garia şi România. Trei ani mai târziu”, iniţiată de Monica Macovei. Care sunt conclu­zii­le privind efectele pe care le-a avut MCV asupra siste­mu­lui de justiţie din România?
Punctul nostru de vedere este că MCV este un lucru bun pentru Româ­nia, pentru că ne pune în faţă rapoarte bianuale ale Comisiei Europene pe ches­tiuni foarte sensibile pentru so­cietatea românească (lupta împotriva corupţiei şi reforma sistemului judi­ciar), aceste teme ajungând pe agenda publică, ceea ce este foarte important. De existenţa acestei monitorizări de­pinde, din per­spectiva noastră, funcţio­narea în con­ti­nuare a instituţiilor an­ticorupţie, fie că vorbim despre A.N.I. sau despre D.N.A.
Am văzut în acest an o întreagă saga cu privire la A.N.I., desfiinţată de Curtea Constituţională, în aprilie, iar apoi înfiinţată, cu chiu cu vai, undeva la sfârşitul verii, numai după ce am avut parte de unul dintre cele mai proaste rapoarte ale Comisiei Europene pe justiţie, de când se fac rapoarte pe România. În acest raport C.E. critica reacţia extrem de confuză a autori­tă­ţilor române în ceea ce priveşte re­înfiinţarea A.N.I. o structură văzută ca fiind cheie în controlul averilor, con­flictelor de interese şi incompatibili­tăţilor. Chiar şi în situaţia în care avem un MCV, politicienii sunt tentaţi să uite de el, în situaţia în care una dintre con­diţionalităţile din acest Mecanism se referă direct la A.N.I., la funcţiona­rea eficientă a acesteia. Din perspec­tiva noastră, lecţia pe care am învă­ţat-o este că MCV ţine în funcţiune institu­ţiile anticorupţie.

La ce concluzie s-a ajuns în privinţa obstacolelor întâmpi­nate de acesta?
Nu le-aş spune neapărat obstacole, deşi există mai multe perspective asupra MCV. Unii dintre opozanţii aces­tui mecanism spun că continua­rea acestei monitorizări aduce Româ­nia într-o poziţie defavorabilă în orice negociere la nivelul U.E. Pe de altă parte, noi, cele două organizaţii care am participat la dezbatere, Societatea Academică din România şi Centrul Român de Politici Europene, am făcut un sondaj în rândul liderilor de opinie din România, întrebându-i ce cred des­pre MCV, dacă ar trebui să se închidă, dacă ar trebui să continue sau să con­tinue cu sancţiuni mai drastice. Marea majoritate a răspunsurilor, 67% dacă nu mă înşel, susţin continuarea MCV cu sancţiuni mai dure. De asemenea, o parte importantă a repondenţilor spun că ar dori continuarea MCV în forma actuală. Deci, vedeţi, există o ruptură între discursul politic, al oa­me­nilor politici importanţi în această ţară, şi ceea ce cred liderii de opinie (fie că e vorba despre jurnalişti sau oengişti). De asemenea, cred că există o dispari­tate între discursul public al politicie­nilor şi ceea ce simt cetăţenii Româ­niei, pentru că, dacă ne uităm la son­dajele de opi­nie – unde cetăţenii sunt întrebaţi dacă sunt mulţumiţi sau nu de performanţele Justiţiei Române –, în general răspun­sul este negativ. De asemenea, atunci când sunt întrebaţi despre perfor­man­ţa în zona antico­rup­ţiei, unii dintre ei apreciază insti­tuţii gen D.N.A. sau A.N.I., dar cu toţii trăiesc cu senzaţia că în instanţă lu­crurile se îngroapă. Şi asta şi vedem : marile dosare zac în in­stanţe şi e foar­te greu de înţeles de ce micile dosare, cele care nu privesc po­liticieni de re­nume, se rezolvă într-un termen fa­vorabil, iar marile dosare, care privesc oameni importanţi în stat, zac în in­stanţă de ani şi ani de zile.


„2% din plângerile pe excepţii de neconstituţionalitate erau găsite ca întemeiate”

Monica Macovei declara că „fără acest Mecanism astăzi nu am mai avea D.N.A., A.N.I., declaraţii de avere şi de inte­rese”. Vedem, însă, că nu este suficient: cum spuneaţi şi dumneavoastră, dosarele grele de corupţie zac, uneori până la prescripţie. Pe de altă parte, din cele 29 de condiţionalităţi impuse Ro­mâ­niei, în ultimii 11 ani, şase sunt neîndepli­nite. Vorbim despre lipsa voinţei politice ca şi cauză comună a aces­tor efecte?
Există multe lucruri care pot fi imputate factorului politic, dar sunt şi multe altele care nu îi pot fi imputate. De exemplu, întârzierile în dosarele mari nu îi pot fi imputate.

Derapajele acestea nu sunt facilitate de o legislaţie defi­citară?
Nu ştiu dacă nepărat legislaţia este cea deficitară, pentru că aceeaşi legislaţie se aplică şi în cazul micilor dosare de corupţie. Mă întreb dacă atunci când un inculpat ajunge în faţa instanţei de judecată, după ce a fost anchetat la Parchet trei ani, şi spune „Onorată instanţă, n-am avut timp să-mi iau un avocat, vă rog să-mi daţi un termen pentru angajare de avocat”, această cerere este rezonabilă şi dacă instanţele nu ar trebui să fie mai stric­te în acordarea acestor termene.
S-au făcut paşi şi în sfera politică : de exemplu, a fost eliminată suspen­darea dosarelor atunci când se invocă o excepţie de neconstituţionalitate. Sigur, a durat foarte mult până când această lege a trecut de Parlament. Cu toate acestea, legea a trecut în final, în septembrie anul acesta, şi cred că vom vedea, dacă cineva va face o statisti­că, o scădere dramatică a plângerilor care se fac la Curtea Constituţională, tocmai pentru că lipseşte miza. Dacă dosarele nu se mai suspendă, nu se mai poate întârzia procesul prin acest mecanism, iar interesul scade, în con­diţiile în care numai 2% din plângerile făcute la Curtea Constituţională pe ex­cepţiile de neconstituţionalitate erau găsite ca întemeiate. Celelalte erau ridicate cu scopul clar de a întâr­zia procesele.

Putem da un nume acestei cauze a întinderii pe termen foarte lung a cazurilor de mare corupţie?
E greu de spus, sunt multe meca­nisme utilizate. Cred că dacă ceva le uneşte, aceasta este reacţia foarte blândă din partea judecătorilor, care nu intervin pentru a limita aceste abuzuri.

Care sunt recoman­dă­rile societăţii civile, pen­tru 2011, adresate cla­sei politice şi institu­ţiilor publice implicate în lupta anticorupţiei?
Aşteptările noastre sunt foarte clare. În ceea ce priveşte Codurile, vrem să vedem nişte studii de impact, să ne spună dacă aceste Coduri sunt aplica­bile în practică sau nu. Am vrea, de asemenea, să vedem un amplu efort de pregătire a magistraţilor cu privire la apli­ca­rea noilor Coduri, pentru că este foarte riscant ca această pregătire să nu se facă şi să ne bazăm pe cât citeşte omul, în timpul liber, din noile Coduri. Dacă discutăm despre instituţii anticorupţie, aşteptarea noastră este să fie lăsate în pace să lu­creze, pentru că de lucrat lu­crea­ză. Dacă ne uităm la instanţe, aşteptarea principală este ca acestea să pronunţe hotărâri definitive în aceste dosare, fie că e vorba despre corupţie mică sau corupţie la nivel înalt. În ceea ce priveşte autorităţile locale, ne-ar bucura mai multă transparenţă. Noi facem tot felul de analize şi de proiecte prin care testăm transparenţa instituţiilor publice şi avem situaţii în care ne lovim de un perete. Primim, iată, în 2010, scrisori în care diverse instituţii ne informează că, după părerea lor, nu ar trebui să fie obligate să dea informaţii publice cetăţe­nilor. Or, treaba aceasta este de neacceptat.


„MCV este un sprijin pentru România”

Şase condi­ţio­na­lităţi anticorupţie im­puse Ro­mâniei au rămas nefi­nalizate. Neînde­pli­ni­rea lor ţine de factorul politic?
Dacă ne uităm doar la MCV, majoritatea condiţionalităţilor impuse aici sunt considerate ne­îndeplinite, motiv pentru care Mecanismul continuă. Dacă putem discuta despre rolul fac­to­rului politic în ceea ce pri­veşte adoptarea noilor Coduri, nu putem vorbi despre factorul politic în desenarea unei sche­me rezonabile de personal la ni­velul Justiţiei române, nici atunci când vorbim despre con­dam­nări sau decizii definitive în ma­rile dosare de corupţie – e o ches­tiune care ţine de Justiţie şi e bine să rămână exclusiv în această sferă. Dacă vorbim des­pre funcţionarea A.N.I., despre funcţionarea eficientă, cu re­zul­tate şi în instanţă, factorul politic a avut un rol foarte im­por­tant în adoptarea noii legi A.N.I., dar de acum încolo rolul cel mai important revine Agen­ţiei şi instanţelor de judecată.
Dacă vorbim despre ultima condiţionalitate, aceea care vi­zează creşterea transparenţei la nivel local şi eliminarea vulne­rabilităţilor la corupţie din di­verse procese administrative, aici nu vorbim despre instanţe şi parchete, ci despre voinţa po­litică la nivel local pentru trans­parentizarea activităţii pro­prii­lor instituţii.

Cristina Russo, şeful Unităţii responsabile pentru Mecanismul de Cooperare şi Verificare din cadrul Comisiei Eu­ro­pene, a apreciat efi­cacitatea Mecanis­mu­lui, anun­ţând că acesta se va în­cheia „când toa­te crite­riile de referinţă vor fi îndeplinite, iar acesta nu este cazul în mo­men­­tul de faţă”. Men­­ţinerea MCV trebuie per­­cepută ca fiind de na­tură să umilească Ro­mânia sau, din contră, trebuie văzută ca o mâ­nă de ajutor?
MCV este un sprijin pentru România, ne ajută să fim mai buni. Nu ştiu cine percepe exis­tenţa acestui mecanism ca pe o umilinţă publică. Eu cred că, de fapt, dacă întrebăm cetăţenii României ce părere au despre această monitorizare, ne vor spune că răspunde unor nevoi reale din societatea româneas­că. Cred că e o şansă pentru Ro­mânia că cineva se apleacă cu atâta atenţie asupra perfor­manţelor sale în materie de an­ticorupţie şi de reformă a sis­te­mului judiciar.

Puteau fi văzute lu­cru­rile şi din perspectiva menţinerii MCV din ca­uza unui handicap al nostru...
România a intrat în U.E. semnând un acord şi spunând ceva de genul „da, sunt de a­cord să intru în casa ta şi pro­mit să mă spăl pe mâini zilnic”. Acum, România spune „m-am mai gân­­dit şi, de fapt, cred că trebuie să mă acceptaţi şi aşa, chiar dacă nu mă spăl pe mâini zilnic”. Or, nu se poate. La ni­vel interna­ţional, în momentul în care îţi asumi ceva, acea înţelegere ră­mâne în vigoare pentru ambele părţi. La nivel politic pot să înţeleg că, în ne­go­cieri pe care România le poartă la nivel euro­pean, di­verşi parteneri aduc în discuţie întotdeauna Justiţia, lupta îm­potriva corupţiei şi per­for­manţele în această materie. Am auzit adesea argumente ale politicienilor români care spun că sunt probleme şi în Italia, şi în Grecia, că nu suntem noi cei mai problematici din U.E. Eu zic că nu aşa trebuie văzut acest Mecanism. Cred că ideea nu este să ne comparăm cu state membre de mult timp în U.E. – poate, până la urmă, este pier­derea lor că nu beneficiază de o astfel de monitorizare. MCV nu este pentru C.E., este pentru România în primul rând, pentru a ne fi nouă mai bine. La nivel declarativ, tuturor le pasă, dar dacă intrăm în profunzime, nu stă cetăţeanul dintr-o ţară euro­peană să se gândească dacă, în România, oamenii o duc bine sau prost din cauza corupţiei.

În ce măsură poate fi Mecanismul de Coo­pe­rare şi Verificare un mo­del pentru o politică eu­ropeană anti-corupţie?
Cred că este nevoie de o politică europeană anticorupţie şi cred că este nevoie de nişte standarde minime la nivelul U.E. Şi asta răspunde şi la discu­ţia pe care am avut-o anterior despre frustrarea politicienilor români, care se uită la alte state ce au probleme foarte serioase în zona aceasta. Toată această chestiune derivă din lipsa de stan­darde interne la nivelul U.E. pe anticorupţie, astfel în­cât ţările care aderă la U.E. şi care au fost nevoite să facă efor­turi în acest proces de aderare, odată intrate în spaţiul comu­nitar, au o tentaţie naturală să se întoarcă la fostul mod de a face afaceri. Acest aspect a fost observat şi în cazul ţărilor care au aderat înaintea României şi Bulgariei şi care, după aderare, au fost tentate să scadă stan­dar­dele în materie de anticorupţie şi de transparenţă.
Se discută acum despre instituirea unui mecanism euro­pean, a unor standarde euro­pene şi a unor mecanisme de verificare a acestor standarde. Cred că ceea ce arată România şi Bulgaria este că trebuie să analizăm fiecare ţară ţinând cont de problemele sale interne şi nu în general, aplicând un şablon în care să intre cu toţii, pentru că, probabil, vor fi anu­mite condiţionalităţi pe Ro­mâ­nia şi altele pe Marea Britanie, de exemplu.


CV Laura Ştefan

* Coordonatorul programelor anticorupşie la Societatea Academică din România, cu o experienţă profesională de opt ani.
* Expert internaţional şi consultant în domenii precum reforma judiciară, anticorupţie şi spălare de bani pentru Comisia Europeană, O.E.C.D., Departamentul American al Justiţiei şi alte organizaţii internaţionale.
* Între 2005 şi 2007, a lucrat în Ministerul român al Justiţiei unde a fost şeful Delegaţiei şi membru al biroului în G.R.E.C.O., înalt reprezentant la S.P.A.I. şi S.P.O.C., reprezentant al României la O.E.C.D. Anticorruption Network şi în forumurile globale ale O.N.U. de luptă împotriva corupţiei şi a crimei organizate, fiind, de asemene, membru al U.N.D.P. Anticorruption Practitioners Network.
* Absolventă a programului LLM (Master of Laws), organizat de Cambridge University, Marea Britanie, în perioada 2003 - 2004, în calitate de bursier Chevening.


Gradul de îndeplinire a condiţionalităţilor anticorupţie impuse de U.E.

Într-un raport al Cen­tru­lui Român de Politici Euro­pene, “Când, cum şi de ce a acceptat România condiţiile U.E. în domeniului politicilor anticorupţie? – recapitulare 1999 - 2010” – “o încercare de evalua relaţia dintre România şi Uniunea Europeană în do­meniul îngust al politicilor an­ticorupţie, începând cu mo­mentul începerii negocierilor de aderare până astăzi”, cum o definesc autorii – sunt trecute în revistă toate cele 29 de condiţionalităţi anticorupţie impuse României, din 1999, anul în care Comisia Euro­peană a recomandat începe­rea negocierilor cu România şi Bulgaria, până în prezent. Şase dintre acestea nu a fost duse la îndeplinire. Din cele 19 condiţii aflate în aşteptare din 2007 încoace, şase au fost în­deplinite şi şapte parţial. Rit­mul de adoptare este net su­perior perioadei 2004, deşi rămâne inferior perioadei 2005 - 2006.
* Legea asupra prevenirii şi luptei împotriva corupţiei, menţionată într-un raport din noiembrie 1998, a fost înde­plinită în mai 2000.
* Definirea clară a corup­ţiei în Codul Penal, menţionată în noiembrie 1998, a fost înde­plinită parţial în mai 2000, iar total în 2010, în noul Cod Penal.
* Soluţionarea suprapu­ne­rii competenţelor instituţio­nale şi crearea unui birou spe­cial independent pentru an­che­tarea corupţiei, cerinţă sta­bilită în noiembrie 1998, a fost îndeplinită parţial în mai 2000 şi total, în 2006.
* Consolidarea autono­miei Parchetului Naţional An­ticorupţie (o mai bună definire a statutului procurorilor şi ga­rantarea permanenţei în func­ţie a acestora), condiţie im­pusă în octombie 2002, a fost paţial îndeplinită în aprilie 2004, şi total, în 2007.
* Asigurarea resurselor umane şi financiare corespun­zătoare P.N.A. a fost impusă în noiembrie 2003, fiind înde­plinită în septembrie 2006.
* Adoptarea Legii privind statutul funcţionarilor publici a fost o condiţie impusă în noiembrie 1998 şi îndeplinită în decembrie 1999.
* Ratificarea a două con­venţii ale Consiliului Europei privind combaterea corupţiei, condiţie impusă în noiembrie 2000, a fost îndeplinită în iulie 2002.
* Un sistem transparent de finanţare a partidelor a fost cerut în noiembrie 2001, con­diţia fiind parţial îndeplinită în aprilie 2006.
* Legislaţie cu privire la accesul la informaţii publice, condiţie impusă în noiembrie 2000, a fost un criteriu înde­plinit în octombrie 2001.
* O nouă strategie naţio­na­lă anticorupţie, cerută în no­iembrie 2001, a fost îndeplinită în octombrie 2001.
* Introducerea în legisla­ţie a conceptului de răspun­dere penală pentru persoanele juridice, condiţie impusă în noiembrie 2001, a fost îndepli­nită în decembrie 2005.
* Rezolvarea problemei potenţialelor conflicte de inte­rese ale politicienilor şi func­ţionarilor publici, condiţie im­pusă în octombrie 2002, a fost îndeplinită parţial în iulie 2010.
* Realizarea unei evaluări strategice a naturii şi amplorii corupţiei, cerută în noiembrie 2003, a fost o condiţie bifată în martie 2005.
* Eliminarea imunităţii foştilor miniştri cu privire la urmărirea penală, ce­rinţă im­pusă în octombrie 2004, este un criteriu neîn­deplinit.
* Înfiinţarea unei agenţii independente responsabile de verificarea declaraţiilor perso­nale de avere, condiţie impusă în mai 2006, a fost îndeplinită în 2010.
* Crearea unei instituţii cu responsabilităţi legate de verificarea averii, a incom­pa­ti­bilităţilor şi a potenţialelor con­flicte de interese, care să emi­tă hotărâri cu caracter obli­ga­to­riu, pe baza cărora să se poa­tă aplica sancţiuni disua­sive a fost o condiţie impusă în oc­tom­brie 2006 şi realizată în 2010.
* Demonstrarea eficien­ţei Agenţiei Naţionale de Integri­tate a fost cerută în iunie 2007 şi parţial îndeplinită.
* Continuarea realizării de anchete profesioniste non­par­tizane în cazul sesizărilor de corupţie la nivel înalt, con­diţie impusă în octombrie 2006, a fost îndeplinită.
* Asigurarea stabilităţii legislative şi instituţionale a cadrului anticorupţie, în spe­cial prin menţinerea proce­du­rii actuale de numire şi revo­care a Procurorului General al României, a procurorului-şef al D.N.A. şi a titularilor altor posturi de conducere din cadrul Parchetului General, condiţie impusă în iunie 2007, a fost parţial îndeplinită.
* Măsuri suplimentare pentru prevenirea şi lupta îm­po­triva corupţiei, în spe­cial la nivelul adminis­tra­ţiei locale, criteriu impus în octombrie 2006, este neîn­deplinit.
* Elaborarea unei strategii naţionale anticorupţie în sec­toarele vulnerabile şi în admi­nis­traţia locală şi monitori­za­rea implementării acesteia, condiţie stabilită iniţial în iunie 2007 şi, încă o dată, în februarie 2008, a fost îndeplinită în iunie 2008.
* Evaluarea rezultatelor campaniilor de sensibilizare re­cent încheiate şi, dacă este ne­cesar, propunerea unor activităţi suplimentare care să vizeze sec­toarele cu risc mare de co­rupţie, condiţie impusă în iunie 2007, a fost îndeplinită parţial.
* Raportarea cu privire la utilizarea măsurilor de reducere a opotunităţilor de corupţie şi de sporire a transparenţei ad­mi­nistra­ţiei locale, precum şi cu pri­vire la sancţiunile apli­cate per­soanelor cu funcţii pu­blice, în special acelora din ca­drul administraţiei publi­ce, criteriu cerut în iunie 2007, a ră­mas neîndeplinit.
* Unificarea jurisprudenţei, condiţie impusă în iunie 2007, este parţial îndeplinită.
* Realizarea unei sche­me de persoanele realiste în sistemul judiciar, crite­riu impus în iunie 2007, este neîndeplinit.
* Plan de restructurare a Mi­nisterului Public pentru a eli­mina deficienţele de personal şi manageriale, condiţie impusă în iunie 2007, este parţial înde­plinită.
* Monitorizarea amen­da­­men­telor la Codurile de Pro­ce­dură Penală, condiţie impusă în iunie 2007, este un criteriu ne­îndeplinit.
* Raportare şi monitori­za­re a progreselor cu privire la adop­tarea Codurilor, consultări şi impact, condiţie impusă în iu­nie 2007, este parţial îndeplinită.
* Consolidarea capaci­tăţii şi responsabilităţii C.S.M., condiţie impusă în iunie 2007, este un criteriu neîndeplinit.