O echipă de la Institutul de Genomică Sintetică „J. Craig Venter“, condusă de biologul Craig Venter şi de microbiologul Hamilton Smith, a anunţat, la finele lunii mai, crearea primei celule sintetice, “prima specie de pe Pământ al cărei părinte este computerul”, după cum o caracterizează aceştia. Biserica Catolică şi-a anunţat, la scurt timp, punctul de vedere : „Dacă este folosită pentru a face bine, pentru a trata boli, poate fi doar ceva pozitiv”, declara monseniorul Rino Fisichella, oficial pe probleme de bioetică în cadrul Vaticanului. Deocamdată, Biserica Ortodoxă Română nu s-a pronunţat, oficial, în privinţa acestei descoperiri. L-am invitat la un dialog pe preotul Cristian Pavel, consilier social al Arhiepiscopiei Timişoarei, pe tema acestei descoperiri, dar şi a altor subiecte considerate, de către unele voci din Biserică (şi cea Ortodoxă, şi cea Catolică), drept controversate sau chiar în contradicţie cu credinţa creştină. Din răspunsurile preotului Cristian Pavel– cu menţiunea că acestea nu reprezintă punctul de vedere oficial al B.O.R. – se desprinde concluzia că Biserica nu se opune unor astfel de experimente, din contră, vede puterea cunoaşterii şi inteligenţa omului ca daruri de la Dumnezeu, dacă sunt folosite pentru binele omului şi în credinţă, însă invită la foarte multă responsabilitate. Rămâne de văzut, în timp, dacă omenirea va avea suficient discernământ etic şi credinţă pentru a face diferenţa între bine şi rău, pentru a nu sfida actul de creaţie.


„De la redirecţionarea unei celule la a spune că a fost creată viaţă în laborator este o roare de prezentare”

La 20 mai, Institutul de Genomică Sintetică „J. Craig Venter“, din Statele Unite, anunţase realizarea primei celule vii cu genom sintetic. Practic, avem prima formă de viaţă creată artificial, o descoperire care combate ideea că, „pentru a exista, o viaţă are nevoie de o putere divină“. Cum vede Biserica Ortodoxă această nouă descoperire?
Consider că este foarte important să avem răspunsuri concrete pentru credincioşii noştri, este o nevoie pastorală pentru a înţelege toate aceste noi descoperiri şi implicaţiile pe care le au în viaţa de zi cu zi, însă Biserica dezbate, încă, în mod oficial, aceste noi descoperiri, astfel încât, atunci când se va formula un document, el va trebui să aibă consistenţă, valoare şi durabilitate, dincolo de descoperirea în sine. Spre deosebire de oamenii de ştiinţă, Biserica nu răspunde la lucruri foarte concrete, care sunt în continuă schimbare. Punctul de vedere pe care va trebui să-l căutaţi din partea Bisericii este şi trebuie să fie unul spiritual. Biserica nu poate răspunde cu argumente ştiinţifice pro sau contra, iar să infirme sau să confirme o descoperire nu este în misiunea ei.

Nu solicitasem argumente ştiinţifice, ci doar o explicaţie dată omului de rând, enoriaşului care se poate întreba dacă această descoperire nu intră în contradicţie flagrantă cu dogma creştină...
Nu este niciun fel de contradicţie. Acolo unde este informaţie corectă şi deplină, veţi vedea că această aparentă contradicţie, aceste implicaţii negative sunt false. Totul ţine de prezentarea în adevăr a experimentului în sine. Dacă şi mass-media l-ar prezenta în termeni accesibili omului de rând, acesta ar înţelege că, dincolo de cei 15 ani de muncă a unei echipe complexe de savanţi, în esenţă, experimentul a transmutat o informaţie într-un genom, în ceva viu. Nucleul acelei celule a fost scos, am putea spune că celula respectivă a rămas o gazdă fără oaspete. Aceasta este intervenţia omului. Însă de la această redirecţionare a unei celule, ca şi scop al ei în sine, la a spune că a fost creată viaţă în laborator, cred că este o eroare de prezentare.
Trebuie să înţelegem următorul lucru : a crea viaţă înseamnă, în primul rând, a nu te folosi de ceea ce ai la îndemână, înţelegi, stăpâneşti, recombini. Şi asta, pentru că elementele respective, oricât ar fi recombinate într-o originalitate, creativitate, particularitate a ta de moment – după scopul şi misiunea ta –, au prestabilite informaţii şi un drum al celulei respective, al genomului, pe care noi îl folosim. Cu alte cuvinte, nu este o creaţie întrutotul, e doar o transformare a unor elemente deja create. Iar oamenii de ştiinţă vor fi de acord cu lucrul acesta. Munca acestor oameni s-a apropiat foarte mult de fenomenul creativ, pentru că noi percepem creaţia după efectele, după funcţiunile ei. Cei de la Institutul „Craig Venter” au reuşit să descopere parte din acest genom şi să vadă cât de complexă şi cât de necunoscută este lumea la nivel microscopic, pe care noi nu o luăm în considerare, dar a cărei importanţă este cât se poate de reală.
Ca atare, consider că Biserica Ortodoxă va dezbate ca şi principii toate aceste descoperiri, dar eu, ca şi preot, vă pot spune că, dacă această descoperire va fi folosită la crearea de bacterii pentru biocombustibili sau la diminuarea efectelor dezastrelor ecologice, de exemplu, efectele negative pot fi diminuate mult mai repede. Pe de altă parte, consider că oamenii de ştiinţă au această decenţă – până când nu vor stabili şi vor stăpâni în detaliu consecinţele acestei biblioteci (putem să cartografiem tot ce înseamnă celulă vie, plantă, animal sau chiar om), toate acestea nu fac decât să ne apropie din ce în ce mai mult de conştiinţă – există o responsabilitate în a folosi aceste descoperiri. De fiecare dată când vorbim de bioetică şi de alte descoperiri importante din secolul XX (că vorbim de legalizarea avortului, de eutanasie, de eugenie, de inginerie genetică, de fertilizare in vitro), avem întrebări de natură morală care, pentru noi, ortodocşii, sunt de natură spirituală.

Sunt diferenţe majore între bioetica religioasă şi bioetica, să-i spunem, laicistă?
Cu siguranţă, există diferenţe. Bioetica se naşte şi rămâne strict în sfera duhovnicescului, spiritualului. În concepţia şi definiţia Bisericii Ortodoxe, ea nu se naşte, nu poate rămâne şi nu va da răspunsul strict din punct de vedere scolastic, academic, universitar. Este de datoria cercetătorilor să facă lucrul acesta, dar fiecare cercetător este o fiinţă umană şi aduce cu sine subiectivitatea credinţei lui, a educaţiei, a aspiraţiilor lui. Înainte de toate, acest cercetător este o fiinţă spirituală care nu îşi poate ignora menirea, chiar dacă este entuziasmat, orbit de minunăţia descoperirii, care, de altfel, era alături de noi dintotdeauna, dar pe care nu am văzut-o.


“Puterea cunoaşterii şi inteligenţa omului sunt daruri de la Dumnezeu”

Lasă, cumva, învăţătura creştină loc de interpretări, tocmai în ideea acestor acţiuni ale omului care pot îndrepta nişte probleme, care pot deschide noi orizonturi de cunoaştere? Vedeţi, în Geneză, se spune, la un moment dat, “Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând : «Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi (…)»”. La ce se referă verbul “a supune” în acest context?
Repet, aceste descoperiri nu ameninţă credinţa, aceasta vine dintr-un adânc dincolo de raţional. Dialogul dintre oamenii de ştiinţă şi oamenii Bisericii este un efort uriaş pentru a putea reprezenta în elemente accesibile cunoaşterii, simţurilor noastre, ceva ce avem în noi ca şi sămânţă, acea intuiţie de a cunoaşte. Credinţa nu intră sub nicio formă în contradicţie cu ştiinţa, este vorba despre sensul care se dă descoperirii ştiinţei, inclusiv puterea cunoaşterii şi inteligenţa omului de ştiinţă sunt daruri de la Dumnezeu. Ca atare, conştiinţa acestui cercetător trebuie să fie legată strict de sensul şi de responsabilitatea pe care le-o dă acestor daruri.
Toate întrebările care s-au ridicat au fost cauzate de natura noastră schimbătoare, lacomă, pătimaşă. Ce ar fi trebuit să spună Biserica, în anii 1920, când doctorul Nicolae Paulescu a descoperit insulina? Să fi spus că se intervine în chimia organismului, astfel încât nu-l lasă pe om în mortalitatea lui, să-şi ducă până la capăt destinul? Biserica nu a făcut lucrul acesta – insulina a intrat într-un folos constant, iar efectele benefice se resimt. Toate dificultăţile care apar ca şi conflict, apar din această nevoie nestăpânită şi din neputinţa omului de a se limita la a le folosi din iubire pentru oameni. Este foarte important cum sunt prezentate acestea. Omul de ştiinţă este tot darul lui Dumnezeu în munca sa, numai că aroganţa sau percepţia de sine este ceea ce-l defineşte pe el. Oamenii sunt foarte individualizaţi în demersul lor, dar nu se poate vorbi realmente despre un conflict cu Biserica.


„Dacă nu au fundament în credinţa în Dumnezeu, aceste descoperiri sunt, parţial, sortite eşecului”

Deducem că această descoperire a echipei lui Craig Venter nu afectează credinţa – deşi, repet, e vorba despre crearea primei celule sintetice, “prima specie de pe Pământ al cărui părinte este computerul”, după cum o caracterizează “părinţii” săi… Dacă în viitor vor exista o serie de oameni care vor recurge la acest procedeu pentru a da viaţă dintr-o celulă artificială, va accepta Biserica creştinarea lor?
În momentul de faţă, există ca şi practică fertilizarea in vitro, in vivo, iar eu personal am botezat un astfel de copil. Consider că un copil conceput astfel trebuie să fie botezat. Însă aceasta este prezentarea unui efect. A da naştere in vitro unei fiinţe umane înseamnă toate drepturile care decurg de aici : dreptul de a fi iubit, demnitate, respect, nevoie de a afla părinţi, educaţie.
Ceea ce nu se ia, însă, în considerare în tot acest procedeu este ceea ce nu se vede, ceea ce nu se ştie : câţi fraţi sau surori a avut acest nou-născut, dar care au murit în acest proces de concepere a lui? Aceasta este responsabilitatea mamei şi a tatălui, a doctorului, a echipei de specialişti, pentru că avem unul, doi, cinci gameţi, din care se criogenează doi - trei, se foloseşte unul. Ce facem cu restul, cu toţi copiii noştri, cu aceeaşi informaţie genetică? Cine răspunde la această întrebare : medicul sau părinţii? Îi dăm altora?
Apoi, există o serie de ciudăţenii de genul fertilizărilor făcute cu celule de la două femei. În acest caz, în final ce se va întâmpla? Se va naşte un copil care are două mame? Sau cazuri de genul în care bunica donează ovulul fiicei şi atunci, ea este şi bunică, şi mamă. Acestea sunt lucruri deja întâmplate, nu lucruri pe care doar ni le imaginăm. Tocmai de aceea, oamenii Bisericii, oamenii de ştiinţă, avocaţi, medici îndeamnă la etică, la această conştiinţă a ceea ce facem.

Da, însă fertilizarea in vitro, pe care aţi adus-o în discuţie, pleacă de la o celulă naturală, nu de la una sintetică, aşa cum se întâmplă cu descoperirea lui Craig Venter. Or, vă întrebasem dacă Biserica ar creştina oameni creaţi dintr-o celulă sintetică, oameni ai căror „părinţi” sunt computerele...
Nu am evitat răspunul. Am dat, înainte, un exemplu de descoperire ştiinţifică recentă, vizavi de care Biserica s-a exprimat, dar în care am atras foarte clar atenţia asupra tuturor celorlalte consecinţe. Revin şi spun : nu putem prezenta doar un aspect de folos imediat ca fiind unica problemă din jurul acestei descoperiri, situaţia este mult, mult mai complexă.
Cine va purta responsabilitatea selectării informaţiei din genom? Un alt om? Nu cred că cineva, în lumea aceasta, îşi va putea asuma acest rol în a da menire, în a da informaţie necesară structurală pentru o fiinţă umană – şi nu e vorba doar despre o fiinţă vie, ci despre o fiinţă raţională. Aici nu e vorba numai despre o premisă, e vorba despre o credinţă adâncă, şi nu numai a Bisericii. Dătătorul vieţii este Dumnezeu într-un sens absolut, pentru simplul fapt că, prin procedeul analogic, putem vorbi despre crearea vieţii strict atunci când vorbim despre prima celulă care are prima informaţie, de la care se divid toate celelalte. A recombina celulele vii, a le da un nou destin este un joc foarte periculos.
Ceea ce au făcut oamenii de ştiinţă de la Institutul „Craig Venter” este o muncă asiduă, de 15 ani, pentru a dovedi ceea ce, dacă am avea această putere de traducere a credinţei, era tot timpul. Au fost investiţi milioane de dolari pentru a crea o bacterie despre a cărei utilitate imediată nimeni nu poate spune absolut nimic. Principiul este, însă, important aici, la fel, responsabilitatea pe care o atrage după sine.
Aş vrea să vă dau şi o altă perspectivă a acestor lucruri : tehnologia este extrem de volatilă pentru că, pe de o parte, este cauza unor dezastre aproape iremediabile la nivel planetar, pe de altă parte, reprezintă soluţia pentru diminuarea acestora, fie că vorbim la nivel de floră, de faună, de specie umană. Toate aceste descoperiri, dacă nu au un fundament în credinţa în Dumnezeu şi nu sunt făcute din iubire de om şi pentru om, sunt parţial sortite eşecului şi dovedesc, din partea noastră, a oamenilor, un efort tragic. În esenţă, suntem aceiaşi, dar schimbăm culorile acestei lumi, schimbăm aerul, schimbăm plantele şi animalele. Şi asta de ce, dintr-o nevoie de a supravieţui mai mult? Chiar dacă s-ar adăuga cinci - zece ani la nivel de viaţă, aceşti ultimi zece ani sunt un plus de suferinţă.

Cu alte cuvinte, atâta vreme cât astfel de procedee care au revoluţionat lumea (criogenie, manipulări genetice, eugenie, clonare şi altele), deşi considerate controversate sau intolerabile de către unele voci din Biserică, vin în ajutorul omului, atrag după sine o toleranţă din partea Bisericii, pe principiul că Dumnezeu “aprobă” aceste cercetări dacă sunt folosite cu responsabilitate... Nu există o limită a cunoaşterii care ne este impusă nouă, muritorilor?
Raţiunea în sine, singură, desprinsă de suflet şi de ancorarea în credinţă în Dumnezeu, este un cuţit care taie orice, fără distincţie. Inteligenţa noastră va putea împărţi lumea în cât mai multe secvenţe, dar sensul acestei lupte nu poate fi găsit decât în ancorarea în iubirea faţă de aproape. Sunt aspecte care, indiferent de cultură şi civilizaţie, gravitează în jurul acestui mare adevăr.
Biserica nu poate să nu emită temeri asupra consecinţelor imediate şi de principiu ale unor astfel de abordări. Aş vrea să nu fiu înţeles greşit, dar oare, în al Doilea Război Mondial, ceea ce încerca poporul german să facă în esenţă nu era un procedeu de eugenie, adică un om cu mai puţine boli, rezistent, inteligent, cu un fizic extraordinar şi, poate, chiar nemuritor dacă se putea? Care a fost rezultatul direct? Îl cunoaştem cu toţii. Dar este doar un aspect, o secvenţă din ceea ce poate înseamna ca şi consecinţe neancorarea în credinţa în Dumnezeu a acestui efort.
Criogenia este un procedeu despre care nu se discută atât de mult, dar este utilizat în orice clinică, în orice maternitate : cum vă spuneam, este fertilizat unul dintre gameţi, dar cu ceilalţi ce facem? Îi îngheţăm, îi conservăm, pentru a fi folosiţi mai târziu. Adevărata dilemă intervine nu la acest procedeu în a conserva şi a da un sens acestei vieţi, ci la viitorul celorlalţi gameţi, la ceea ce se va întâmpla cu ei.
Ce ne spun toate lucrurile acestea? Nu ceea ce am ajuns să descoperim, ci cum ne raportăm la aceste noi fiinţe. Ceea ce ne reprezintă pe noi, ca şi creştini – fie că suntem oameni ai Bisericii sau oameni de ştiinţă, oameni ai acestei societăţi –, este faptul că nu ne putem limita la o raţionalizare şi la o justificare a efectelor imediate. Biserica nu poate ascunde consecinţele, nu poate ascunde neadevărurile din spatele tuturor acestor procedee şi nici noi, oamenii, indiferent de ancorarea noastră în educaţie, în ştiinţă, în mediul academic sau în spiritualitate, nu putem să nu le avem în vedere. Adevărul trebuie dezvăluit în deplinătatea lui. Deci, Biserica a primit în sânul ei, botezându-l, pe un prunc născut in vivo, in vitro, dar nu poate îngădui toate celelalte posibile variante care există în jurul acestui procedeu.
De exemplu, de varianta în care se ia moştenirea genetică a unui bărbat sau chiar a unei alte femei, iar mama devine doar simplă purtătoare, dar ea nu e dătătoare de moştenire genetică. Apoi, sunt lucruri de genul vânzării de ovule, care nu sunt îngăduite doar pentru că sunt posibile. Pentru noi, creştinii, sunt de neadmis. Sfântul Apostol Pavel spunea foarte clar : „Toate sunt îngăduite, dar nu sunt toate de folos”. Acest principiu trebuie aplicat în continuare.
Apoi, să vorbim despre clonare : atunci când se nasc gemeni, în esenţă, acolo vorbim despre un procedeu de clonare.

Dar, în cazul gemenilor, e naturală.
Da, e adevărat, şi e la scară mică. În esenţă, însă, moştenirea genetică este atât de apropiată, încât acest lucru naturii nu îi este recunoscut. Prin procedeul respectiv, omul nu creează o nouă identitate, nu face decât să copieze la nesfârşit unul şi acelaşi lucru.


„Nevoia noastră de a fi stăpânii vieţii şi ai morţii este o erezie”

Revin cu întrebarea : unde ar trebui să ne oprim cu cunoaşterea, cu raţiunea, pentru a nu sfida actul de creaţie, pentru a nu ne juca de-a Dumnezeu?
Cred că aroganţa noastră, a oamenilor, a fost tot timpul temperată de consecinţele negative. Există această nebunie a mândriei, a trufiei care, nu o dată, a fost concretizată în tragedii. Însă, la fiecare dintre aceste descoperiri, există o echilibrare : fiecare descoperire în sine aduce, pe lângă un folos imediat, rezolvarea unei probleme, un cumul de probleme care nu fac decât să-l aşeze pe om, încă o dată şi încă o dată, în aceeaşi poziţie de dificultate, în această lume. Nevoia noastră de a fi autonomi, de a fi stăpânii vieţii, ca de altfel, şi ai morţii este o erezie la nivel de antropologie, de spiritualitate, pe care o întreţinem în bună parte prin cultura şi civilizaţia pe care continuu le transformăm. În urma a secole de astfel de demersuri, oamenii,în esenţa lor, au rămas la fel. Şi atunci am putea spune că aceste adevăruri sunt limitele care se impun de la sine. În efortul lor lăudabil, dar uneori tragic prin neproporţionalitatea între efortul uriaş şi descoperirea respectivă – care, după o generaţie, va deveni un adevăr superfluu –, cu ce vor rămâne aceşti oameni de ştiinţă? Cu o provocare personală? Cred că, în bună parte, acest dialog între ştiinţă şi religie a fost cât se poate de bine întrupat în unul dintre cei care i-au atins limitele, Albert Einstein, care era întrutotul convins de prezenţa lui Dumnezeu chiar şi în lucrurile care îi erau lui foarte greu de explicat; chiar şi lui îi era greu să explice de ce credea ceea ce credea.
Biserica a dat un punct de vedere oficial asupra temei avortului, asupra transplantului de organe, asupra eutanasiei şi sunt alte subiecte aflate încă în dezbatere, la nivel de Patriarhie există o Comisie de Bioetică, formată din medici, teologi. Nu putem, însă, vorbi despre un răspuns strict academic formulat de către Biserică atâta timp cât el nu poate fi ancorat şi în spiritualitate. Tocmai de aceea există această temperare în a da răspunsuri : cât timp aceste descoperiri se încadrează în limitele decenţei umane, nu este nevoie de un răspuns imediat. Dar înşişi cei care sunt implicaţi în acest demers trebuie să aibă această conştiinţă.