Proiectul Legii lustraţiei a intrat în linie dreaptă, după ani de amăgiri, pe de o parte, şi minciuni, pe de alta. Proiectul legii a trecut de Camera Deputaţilor. În contrabalansul celor 22 de voturi “pentru” au fost un vot negativ şi şase abţineri, venite din partea P.S.D. Dacă va fi votat în actuala formă, acest proiect (ale cărui amendamente finale au fost convenite la întâlnirile din primăvară între Societatea “Timişoara” şi reprezentanţii P.D.-L. şi P.N.L.), se va putea spune nu doar că un ideal al Revoluţiei din Decembrie a reuşit să prindă contur, ci că avem o clasă politică matură în ansamblul ei, care pune un democratic bine public înaintea intereselor personale sau de grup. Doar că odiseea acestei legi – pentru care a fost nevoie de mai bine de 20 de ani, limita răbdării fiind anunţată prin “disponibilitatea” unui om de a-şi oferi viaţa la schimb – nu pare a se încheia în 20 mai, când va intra în votul Parlamentului. Chiar dacă e o lege “deosebit de blândă”, cum a caracterizat-o Sorin Ilieşiu, o lege care “nu trimite pe nimeni după gratii”, cerând “doar decenţă”.
În răstimpul anilor, multor ani – în care şi iniţiatorii şi susţinătorii legii, şi, în egală măsură, societatea civilă şi opinia publică au fost minţiţi cu seninătate de politicienii responsabili să aducă legea pe ordinea de zi a Camerei Deputaţilor, să o supună votului şi să o promulge –, ne-am întrebat dacă, intrată în vigoare tardiv, va mai avea efect. Piedici – adesea grosolane, puse fără jenă –, venite şi din stânga, şi din dreapta eşichierului politic românesc, mistificări, verbiaj, iritări, fiecare în parte sau luate ca un tot, au fost dovezi că, deşi e târziu, nu e prea târziu. O dovadă suplimentară a actualităţii prevederilor legii a fost oferită, marţi seara, când vicepreşedintele Comisiei Juridice, deputatul P.S.D. Florin Iordache, a devoalat planurile în privinţa viitorului acestei legi. Următorul pas, făcut imediat după promulgare, va fi atacarea ei la Curtea Constituţională : “Anul 2010 nu ne dă dreptul să putem adopta o astfel de lege, pentru că la 22 de ani astfel de principii sunt nedemocratice şi neconstituţionale”. Unde e lezată ideea de democraţie, unde e lezată legea fundamentală? Argumente nu au mai fost făcute publice şi, poate, sunt încă la faza de încropire. Dar, mai mult ca sigur, se va găsi ceva şi cineva în C.C. care să aprobe ideea, chiar în lipsa unor justificări de necontrazis : s-a făcut dovada în cazul C.N.S.A.S., în cazul A.N.I.
Deşi, aşa cum spunea Nicolae Steinhardt, convertit la creştinism în temniţele vechiului regim totalitar – „flori ale răului” din care s-a născut pilda de moralitate, de onorabilitate, de iertare numit „Jurnalul fericirii” –,“Omul, dacă reacţionează în calitate de creştin şi vrea să se poarte conform cu doctrina creştină, poate – şi trebuie să nu ţină seama de nedreptăţile săvârşite împotrivă-i, de insultele ce i se aduc lui ca individ. Dar dacă ocupă o funcţie de răspundere ori se află în fruntea treburilor publice nu are dreptul să invoce principiul iertării spre a rămâne distant şi rece în faţa răului şi a lăsa pe nevinovaţi pradă ticăloşilor”.
Idiosincraziile – mascate sub forma creştinescului gest al iertării, al democraticei toleranţe sau, mai simplu, sub forma ignoranţei – sunt însă, mai puternice decât argumentul mansuetudinii acestei legi. De ce s-a ajuns aici? Am găsi drept răspuns cuvintele lui Liviu Tofan, fost director adjunct al Radio Europa Liberă, care, într-un interviu acordat TIMPOLIS, răspundea la această întrebare astfel : „Pentru că substanţa socială a fost distrusă în acei 40 şi ceva de ani de pogrom sistematic şi premeditat, iar acum suportăm consecinţele. Revin, din nou şi din nou, la vorba aceea, cred că a lui Adam Michnik, care spunea că «ceea ce e mai rău în comunism se arată după»”.