Necesitatea reîmpărţirii administrative a României este o temă readusă în discuţie, zilele trecute, la Timişoara, de către ministrul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Elena Udrea, în contextul nevoii unei mai mari eficienţe în cazul absorbţiei de fonduri europene, în următoarea perioadă. S-a dat chiar şi un termen până la care ar trebui realizat procesul de regionalizare a României : 2013. Iar preşedintele Consiliului Judeţean Timiş, Constantin Ostaficiuc, anunţa că Timişoara este pregătită să devină capitală de regiune.
Cristian Pîrvulescu, cadru didactic la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative şi preşedinte al ProDemocraţia, se declară sceptic în privinţa acestui termen, din cauza instabilităţii politice. Tot el explică ce este regionalizarea, cu ce avantaje şi cu ce riscuri vine aceasta, care este modelul de regionalizare care s-ar plia cel mai bine pe structura şi interesele actuale ale României şi ce se întâmplă în câteva state europene, asemănătoare ca structură ori ca sensibilităţi etnice cu România, state în care acest sistem a fost pus deja în aplicare.


“Desenarea regiunilor este o chestiune cu foarte multe semnificaţii politice”

Invocând necesitatea unei mai mari eficienţe şi a unei implicări mai directe asupra unei mai bune absorbţii a fondurilor europene în următoarea perioadă, Elena Udrea a readus în discuţie, zilele trecute, la Timişoara, necesitatea reîmpărţirii administrative a României pe regiuni. Ce va avea România de câştigat, ce ar avea de pierdut?
Vorbim despre regionalizarea administrativă a României care este strâns corelată cu bugetul Uniunii Europene în perioada 2013 - 2018, buget care va finanţa inclusiv politicile regionale. După cum, probabil, mulţi cunosc, ţările regionalizate au un acces mai important la fondurile structurale – iată un motiv serios pentru a justifica regionalizarea administrativă a României. Când discutăm despre regionalizare, discutăm despre apariţia unor unităţi administrativ-teritoriale care să aibă un număr semnificativ de locuitori şi contribuabili şi care să poată, în felul acesta, să finanţeze politici publice regionale consistente, care să asigure un nivel de trai satisfăcător. Judeţele actuale – o tradiţie a României secolului al XIX-lea – nu reuşesc să facă acest lucru, dovadă foarte clară fiind disparităţile care există între judeţele României. Pe de altă parte, însă, problema regionalizării, respectiv problema unor unităţi teritoriale care să aibă în jur de un milion de contribuabili sau, în orice caz, peste 600.000 - 800.000 de locuitori minimum, este o problemă crucială. Cum se vor desena aceste regiuni este o altă chestiune, care are foarte multe semnificaţii politice. De aceea, dacă există un consens între forţele politice, în ceea ce priveşte regionalizarea administrativă, în ceea ce priveşte modul în care se realizează aceasta, nu există niciun fel de problemă.
U.D.M.R. are propria sa viziune privind regionalizarea. Prin proiectul de lege propus încearcă să recreioneze regiunile economice existente din 1999, pentru a le da o altă formă şi pentru a permite o mai bună reprezentare a regiunilor locuite preponderent de maghiari. Este vorba despre judeţele Harghita, Covasna, Mureş. Pe de altă parte, dintr-o experienţă a Asociaţiei ProDemocraţia, vă pot spune că sunt foarte multe judeţe care nu percep regionalizarea ca pe un avantaj, ci ca pe un dezavantaj strategic. Spre exemplu, dacă vorbim despre Timişoara, Aradul consideră că va fi defavorizat, că o regiune care va fi coordonată de la Timişoara va favoriza judeţul Timiş, aşa cum susţin foarte mulţi arădeni în dezbaterile publice. Acelaşi lucru e valabil pentru Brăila în raport cu Galaţiul.
Deci, există argumente economice, dar există şi contraargumente de natură să spun identitar-regională, dar şi de natură economică, pentru că într-o regiune se pune problema care va fi relaţia între centru şi periferie şi cine va controla regiunea. Frica – şi datorită tradiţiei diferitelor tipuri de organizare administrativă – este că personajele care vor coordona regionalizarea vor profita de pe urma ei.


“Există două tradiţii ale regionalizării – istorică şi administrativă”

Este necesară o reorganizare administrativă care să ţină cont de regiunile istorice?
Dacă mă întrebaţi pe mine, sunt mai degrabă împotriva redesenării regiunilor istorice, pentru că asta ar complica, din punct de vedere identitar, procesul de reformă administrativă. Exemplele date mai devreme, ale conflictelor istorice între diferite regiuni, între diferite identităţi locale, sunt importante. Se recunosc arădenii ca bănăţeni? Ar putea un asemenea conflict să genereze tensiuni? Să nu uităm că domnul Gheorghe Falcă este un lider important al P.D.-L.-ului, partid care, dacă se va afla în continuare la guvernare, va coordona procesul de reformă administrativă. Deci, toate aceste elemente de tradiţie istorică vor influenţa, ca şi altele de natură politică sau economică, decizia finală.
Există două tradiţii ale regionalizării în Europa Occidentală. Putem vorbi despre o regionalizare istorică, să spunem de tip spaniol, putem vorbi despre o regionalizare administrativă, să spunem de tip francez. Depinde ce ne propunem cu aceste regiuni. În Franţa, de exemplu, nu s-a vizat refacerea regiunilor istorice ale Franţei medievale, ci doar o mai bună coordonare a gestionării fondurilor la nivel regional, în vederea anumitor politici publice – educaţie, sănătate şi aşa mai departe. În Spania, însă, discrepanţele între regiuni au rămas. Unele regiuni istorice, de exemplu Catalonia, au avut de câştigat şi, în final, chiar au reuşit să-şi impună o identitate aparte, Catalonia fiind recunoscută ca o regiune aparte a Spaniei, i-a fost recunoscut statutul de naţiune catalană. Iată, un gen de dezvoltări despre care nu spun că nu sunt decisive, dar trebuie luate de la început şi pe care o regionalizare de tip istoric le-ar presupune în mai mare măsură.
Pe de altă parte, în România a fost realizată deja prima etapă a regionalizării, cea economică. Regiunile de dezvoltare economică nu sunt gândite pe criterii politice. U.D.M.R., de exemplu, în momentul în care propune o coordonare a judeţelor cu populaţie majoritar maghiară, gândeşte într-o perspectivă identitară, istorică, şi ştim, de asemenea, că această viziune trezeşte foarte multe reacţii din partea unor lideri români mai mult sau mai puţin naţionalişti. Iată un alt risc care ar putea întârzia procesul de regionalizare.


“Nu cred în existenţa separatismului etnic într-o Uniune Europeană funcţională”

Reîntorcându-ne cu câteva luni în urmă, ne amintim că, în primăvară după ce proiectul de lege iniţiat de U.D.M.R. a trecut prin Senat – tacit acuza opoziţia –, au existat polemici inclusiv în arcul guvernamental. Sublinierea premierului, cum că regionalizarea nu trebuie făcută în structuri independente şi cu conţinut etnic, a fost imediat atacată de Marko Bela. Să facem un scenariu imaginar conform căruia regionalizarea României va fi realizată fără a scoate din ecuaţie conţinutul etnic. Care sunt riscurile potenţiale pe care le-ar implica o astfel de decizie?
Eu nu cred în existenţa separatismului etnic într-o Uniune Europeană reală şi funcţională. Pe de altă parte, însă, tendinţe autonomiste mai pot apărea. Exemplele pe care vi le-am dat – cel spaniol, căruia l-aş putea adăuga pe cel italian, pe cel nord-irlandez, pe cel belgian –, ne demonstrează că unele tensiuni legate de armonizarea în interiorul statelor U.E. pot apărea din cauza regionalizării etnice.
În ceea ce priveşte Ţinutul Secuiesc, acesta nu este presupus în niciun fel de către proiectul de regionalizare asumat tacit în Senat. Acest proiect nu pune în discuţie apariţia Ţinutului Secuiesc. Există, însă, o presiune asupra U.D.M.R.-ului – iar aici discuţia se mută din plan general în plan politic – din partea altor organizaţii politice maghiare, iar U.D.M.R. este obligat să meargă pe această linie a autonomiei teritoriale, pentru că celelalte organizaţii – şi mă refer în primul rând la Partidul Civic Maghiar, dar şi la viitorul partid al domnului Tokes, care se manifestă deja politic –, acestea folosesc autonomia maghiară ca un mijloc de presiune şi marginalizare a U.D.M.R.-ului aflat la guvernare şi, deci, incapabil să realizeze proiectul naţional maghiar. Vă daţi seama că, în aceste condiţii, pentru U.D.M.R. este foarte greu să navigheze între avantajele guvernării şi presiunile la care este supus. Neexistând nicio contrabalansare pe partea cealaltă, pe partea românească, U.D.M.R. este obligat de presiunile din interiorul comunităţii maghiare să folosească un program radical. Dar este U.D.M.R. o organizaţie politică radicală? Cred că modul în care acest partid s-a comportat la guvernare şi, în general, în Parlament, în ultimii 20 de ani, nu justifică o asemenea abordare. U.D.M.R. se dovedeşte un partener vital în asigurarea majorităţilor, pe de o parte, pe de altă parte, este interesat în menţinerea cadrului actual de dezbatere politică, pentru că altfel va fi dezavantajat.
Dacă va exista inteligenţă din partea forţelor politice româneşti, situaţia nu va degenera. Altfel, poate degenera. Exemplele pe care vi le-am dat – Italia, cu Liga Nordului, Spania, cu Catalunia sau Ţara Bascilor, Belgia, cu imposibila relaţie dintre flamanzi şi valoni – ne avertizează asupra riscului unei politici preponderent identitare, asupra unei viziuni care să fie calată doar pe interesul etnic.


“Modelul federalist, implicit sau explicit, este preferat de unele organizaţii politice”

Care e configurarea statelor pe care le-aţi amintit, în care există sensibilităţi similare sau asemănătoare cu cele din România, referitoarle la autonomia Ţinutului Secuiesc?
Două dintre aceste ţări sunt state unitare ca şi România – este vorba despre Italia şi Spania. Ambele au trecut prin-tr-un proces de regionalizare destul de important – în Spania, procesul a fost accentuat de integrarea europeană. Dar ambele au o tradiţie puternic regională. Chiar dacă Spania este un stat cu o structură teritorială ceva mai veche decât Italia, acele elemente ale tradiţiei medievale s-au păstrat în Regatul spaniol. Italia s-a unificat cam în acelaşi timp cu România, dar regiunile şi-au păstrat identitatea. Şi în România avem tradiţii regionale puternice.

Care este modelul de la care au pornit, în interiorul clasei politice româneşti, discuţiile privind regionalizarea?
Diferite partide şi organizaţii au luat în discuţie modele diferite. Modelul francez, de pildă, a fost de multe ori prezentat. Există, însă, o mare rezistenţă împotriva acestui model în Transilvania, din cauza tradiţiei central-europene, ceea ce înseamnă că în Transilvania este prezentat modelul federalist.
Dumneavoastră mă întrebaţi dacă există state cu structură asemănătoare. Da, există Italia şi Spania, care sunt state unitare, dar există şi Belgia, care a fost un stat unitar şi care s-a federalizat. Modelul federalist, implicit sau explicit, este preferat de unele organizaţii politice – nici nu sunt întotdeauna conştiente de acest lucru. De multe ori, în spatele discursului privind descentralizarea se ascund elemente federaliste. Modelul central-european – Timişoara este într-o zonă care, tradiţional, aparţine aceste regiuni – este federalist sau confederalist, federalist şi confederalist în acelaşi timp, depinde cum priviţi lucrurile, dar în principal federalist, aşa cum a fost gândit el la sfârşitul secolului al XIX-lea. Acesta accentuează foarte mult rolul important pe care îl au regiunile şi identităţile regionale. De aceea, în Transilvania, sunt mulţi care susţin descentralizarea şi, în principiu, un model care, mai devreme sau mai târziu, va duce spre un tip de federalizare în România. Această ambiguitate vine din tradiţii culturale diferite. Politicienii din Transilvania sau din Banat gândesc împotriva Bucureştiului, câtă vreme politicienii vechiului Regat gândesc în relaţie cu Bucureştiul. Avem, deci, două viziuni diferite, ceea ce face ca unii să fi susţinut regionalizarea de tip francez, alţii, federalizarea de tip central-european.


“Având în vedere negocierile din partide, riscurile privind controlul politic al regionalizării devin foarte mari”

Care dintre cele două modele consideraţi că se pliază mai bine pe interesele şi structura actuale ale României?
Consider că un model de tip francez adaptat nevoilor României este cel mai potrivit în momentul de faţă. De asemenea, cred că nu avem încă o societate civilă suficient de puternică mai ales la nivelul zonelor rurale, mai slab dezvoltate economic, care să poată controla decizia politică. Gândiţi-vă ce se va întâmpla în momentul în care partidele politice clientelizate vor prelua controlul asupra regiunilor. Vom mai vorbi despre interese publice sau despre interese de grup – şi de grup relativ restrâns şi puternic politizat?
Tocmai de aceea ar trebui să reflectăm foarte serios asupra procesului de regionalizare. El este necesar pentru a asigura capacităţi de dezvoltare României, dar poate deveni contraproductiv dacă va fi lăsat doar la îndemâna unor partide scăpate de sub control. Şi având în vedere negocierile care se fac în partide, care aparent sunt opuse, cum este P.S.D.-ul şi P.N.L.-ul, în ceea ce priveşte alegerea primarului sau a preşedintelui Consiliului Judeţean, mi-e teamă că riscurile privind controlul politic al regionalizării devin foarte mari. De aceea, un control al Guvernului, central, este foarte important şi nu un control asupra politicilor regionale, cât asupra serviciilor publice de interes naţional şi general. La fel, o mai bună distribuire a raporturilor între politicile regionale şi cele naţionale. Avem nevoie de politici regionale, dar în interesul tuturor, nu doar în interesul câtorva.

Structura statului este prevăzută de legea fundamentală şi, deci, o posibilă reorganizare implică modificarea Constituţiei. Apreciaţi oportună modificarea doar la decizia Parlamentului sau credeţi că s-ar impune un referendum naţional?
Este obligatorie, din punctul meu de vedere, modificarea Constituţiei, pentru că sunt prevederi clare în legea fundamentală în legătură cu organizarea administrativă a României, şi acolo regiunile nu sunt prevăzute. Sigur, putem pur şi simplu denumi viitoarea regiune tot judeţ. Şi mai există o teorie, aceea potrivit căreia judeţele nu ar trebui desfiinţate, că regionalizarea ar trebui să implice doar apariţia unei noi structuri care să coordoneze politici regionale, fără ca structurile judeţene să fi dispărut. La nivelul politicienilor locali, am auzit foarte des această formulare. De aceea cred că regionalizarea trebuie să fie un subiect de dezbatere serioasă, o dezbatere care să cuprindă largi categorii de populaţie şi, de ce nu?, ar putea fi subiectul unui referendum naţional. Este o problemă care interesează pe toată lumea.
Pe de altă parte, nu cred că există în momentul de faţă un sprijin politic pentru regionalizare, înainte de alegerile parlamentare. Suntem într-un moment mult prea întârziat. 2010 a fost cel mai bun an pentru regionalizare, ar fi putut fi stabilit, în mai mare măsură, un acord politic, dar timpul a fost pierdut. Relaţiile dintre partide, în Parlament, sunt foarte tensionate, deci nu există condiţii. Majoritatea, cel puţin în Senat, este în momentul de faţă atât de fragilă. Prin urmare, nu cred că se poate vota în Parlament regionalizarea până în 2012. Pierdem, din păcate, această oportunitate şi vom intra în noul exerciţiu al Uniunii Europene cu aceeaşi organizare teritorială ca şi înainte. Nu este o tragedie, dar va fi un handicap.


CV Cristian Pîrvulescu

* Este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Stiinţe Politice, Catedra de Sociologie din cadrul S.N.S.P.A.
* Din 2005 este decan al Facultăţii de Ştiinţe Politice.
* A efectuat numeroase stagii de specializare în străinătate – Institutul de Studii Politice şi Fundaţia Naţională de Ştiinţe Politice din Paris, CESI, Paris, Universitatea Paris X–Nanterre, CEFIPA, Paris, Institutul German pentru Politică şi Securitate Internaţională, Berlin şi IGMedien, Stutgart, Departamentul de Ştiinţe Politice al Universităţii din Amsterdam, Olanda, SUA.
* A coordonat programe de cercetare importante: Partide politice şi orientări doctrinare în România anilor ’90 (1995 - 1998), Democraţie şi multiculturalism (1999 - 2000), programul european Moress – segmentul românesc (2002 - 2005).
* Din 1999 este preşedinte al ProDemocraţia.
* Din 2003 este moderator al Dialogurilor politice organizate de Clubul Prometheus, iar din 2004 este preşedinte al Asociaţiei pentru Integrarea României în U.E., reţea de organizaţii româneşti şi europene cu o puternică amprentă sindicală.
* Este membru fondator al Asociaţiei de Ştiinţe Politice şi al Societăţii de Ştiinţe Politice.
* Din 1996 este membru al Asociaţiei Române de Sociologie.
* Din 2007 este membru în Comitetul Economic şi Social European.