Am mai scris despre nemulţumirile pricinuite de Renaulta mea motorinizată, pe care le-am dus cu mine şi la Paris. Am mai consemnat despre amabilitatea precară (a românilor) ce deservesc acest brand (franţuzesc).
La ieşirea din această iarnă, reparată (în bătaie de joc şi contra unei sume fabuloase) limuzina mea n-a putut fi omologată la inspecţia tehnică din motive de hibe grave la caseta de direcţie. Repet, la puţin timp după ce a ieşit din service, unde, la nici 45000 kilometri a trebuit să schimb toată distribuţia!
Ei bine, cum era firesc, după o iarnă grea, m-a lăsat şi bateria, drept care am schimbat-o. Când să pornesc radioul, am constatat că este … codat. Într-o lume a zecilor de coduri (poştale, PIM, PUK, de interfon, de acces în incintă, de deschis uşi, de descuiat seifuri etc.) pe cel al radioului    l-am uitat. Am găsit, în schimb, manualul de utilizare radio unde scrie că onor „concesionarul Renault păstrează o copie în deplină siguranţă, pentru a-l putea reaminti în cazul că aţi pierdut codul sau nu vi-l mai reamintiţi”.
Ei bine, am sunat (ore-n şir ca şi-n alte dăţi) la sediul din Şoseaua Bucureşti-Ploieşti şi mi-am expus necazul. Am fost identificat, am dialogat cu oameni cunoscuţi (ca un vechi client) şi, în final, o fată amabilă a tranşat: „Va trebui să veniţi aici. Codul nu se dă prin telefon!”
Păi bine, dar sunt în Franţa, am vrut să mai zic, dar mi-a venit tonul. Ar fi fost în zadar să revin, drept care (tot în zadar) am consemnat aici. Să nu păţiţi ca mine, dacă aveţi (tot) Renault!