Până unde este acceptabilă toleranţa? Unde se termină toleranţa şi unde începe ignoranţa? Cât de periculoasă este depăşirea acestei graniţe? Sunt întrebări care necesită un dialog aşezat, o analiză profundă atunci când în discuţie se aduce un subiect de genul autonomiei pe criterii etnice.
Până duminică, atunci când liderul P.N.L. Cluj, senatorul Marius Nicoară, i-a cerut preşedintelui Traian Băsescu, public, convocarea de urgenţă a Consiliul Superior de Apărare a Ţării, pe tema declaraţiilor privind autonomia pe criterii etnice, făcute de înalţi oficiali maghiari, acest subiect nu stârnit nici îngrijorări publice, nici aplecări spre dezbatere şi analiză, deşi perioada în care şeful statului anunţase trimiterea spre Parlament a noii Strategii Naţionale de Apărare putea fi un moment propice. Atunci, însă, parte din mass-media şi unii lideri politici din opoziţie, cei care ne-au obişnuit doar cu atacuri la adresa puterii, nu şi cu alternative, erau ocupaţi să creeze o isterie naţională pe un subiect pe care nu numai că, voit eronat, îl prezentau ca fiind de o importanţă capitală pentru întreaga populaţie a României şi pentru securitatea statului, dar porneau analiza de la un mesaj inechivoc interpretat greşit. Din două prevederi incluse pe lista de vulnerabilităţi în noua Strategie – fenomenul campaniilor de presă la comandă, cu scopul de a denigra instituţii ale statului, prin răspândirea de informaţii false despre activitatea acestora, şi presiunile exercitate de trusturi de presă asupra deciziei politice, în vederea obţinerii de avantaje de natură economică sau în relaţia cu instituţii ale statului –, au ajuns la clamarea publică a mesajului că, în viziunea Preşedintelui, acuzat de grave derapaje de la democraţie, presa in corpore este o ameninţare la adresa securităţii. Aceeaşi presă care se văicărea public, cu accese de isterie, că se vede în ipostaza martirului dus la eşafod şi aceiaşi lideri politici, obsedaţi doar de Traian Băsescu, nu au avut curiozitatea să vadă dacă această problemă – pentru care acum se cere reunirea de urgenţă a C.S.A.T. – este tratată în noua Strategie Naţională de Apărare pe măsura importanţei sale.
Firesc ar fi ca, acum, aceiaşi politicieni şi aceiaşi analişti (cu sau fără patalama în studii de securitate) să explice, dar nu în corelaţie cu propriul partizanat politic şi cu puseuri demagogice, dacă declaraţiile avântate ale lui Vona Gabor, liderul partidului de extremă-dreapta Jobbik, care i-a îndemnat pe participanţii la Tabăra Tineretului Maghiar din Ardeal să ceară sprijinul autorităţilor centrale ungare pentru susţinerea proiectului privind autonomia Ţinutului Secuiesc, sunt îndreptăţite sau nu să nască temeri, merită să fie ignorate sau invită la analiză şi foarte multă diplomaţie. Analistul politic Magdalena Boiangiu avertiza, însă, încă din 2008, că teama unora şi indiferenţa altora vor favoriza răspândirea unei stări de spirit care îi face pe extremişti socialmente acceptabili.
Discuţia, acum, poate porni de la faptul că există o ameninţare palpabilă : ascensiunea extremei drepte în U.E. Rezultatele scrutinului pentru europarlamentarele din 2009 vorbesc de la sine – opt noi locuri câştigate în Parlamentul European, faţă de alegerile precedente. Ca o dovadă a ascensiunii acestor formaţiuni politice vin frecvenţa şi virulenţa cu care încearcă să-şi impună, public, ideile – agresivitatea se regăseşte şi în discursurile, şi în acţiunile lor de protest. Aceeaşi discuţie ar trebui raportată şi la faptul că în România există factori ce încurajează extremismul, ajutându-l să câştige teren : neîncrederea populaţiei în instituţii democratice, lipsa de transparenţă a unora dintre ele, sărăcia, corupţia.