Primarul Timişoarei, aflam zilele trecute, refuză să semneze protocolul de predare-primire pentru cele patru unităţi sanitare pe care administraţia locală urmează să le preia, deşi termenul-limită fusese 10 iulie. Gheorghe Ciuhandu îşi motivează gestul prin nesiguranţa pe care o are în privinţa stingerii, cu bani de la bugetul naţional, a datoriilor pe care aceste spitale le înregistrau în 31 martie (data prevăzută în legea privind descentralizarea din domeniul sănătăţii) – suma trece de 17,5 milioane de lei, adică mai mult de patru milioane de euro. Gestul a atras după sine reacţia prefectului de Timiş care contraatacă prin motivaţia că „niciunde nu e scris în protocol că spitalele vor fi preluate cu tot cu datorii”. Şi totuşi, există semne de întrebare care nu doar menţin incertitudinea, dar perpetuează, în defavoarea comunităţii locale, antologicul deja „război rece” dintre primarul Timişoarei şi prefecţii de Timiş.
Făcând abstracţie de aceste divergenţe politice, ciclice, vechi şi pe teme din cele mai variate, dar şi de declaraţiile pe care edilul Timişoarei le face, de ani de zile, în favoarea descentralizării, acum, refuzul său de a prelua spitalele este oarecum de înţeles – nu neapărat şi de acceptat (pentru că nu a fost însoţit de o alternativă) –, din cel puţin două motive : 1. ambiguitatea legii. 2. nesiguranţa Municipalităţii că se va putea achita onorabil de această sarcină. Vorbind despre ambiguitatea legii, observăm pe de o parte neclaritatea formulării textului de lege, care poate, dar, totodată, nu poate garanta 100% preluarea datoriilor de către bugetul de stat a datoriilor acestor spitale, ordonanţa arătând că aceste creanţe se plătesc doar dacă unităţile respective îndeplinesc “condiţii şi modalităţi de stingere a obligaţiilor de plată”, acceptate de Ministerul Sănătăţii şi C.N.A.S. Care sunt aceste “condiţii şi modalităţi” nu se specifică, la fel cum nu se specifică ce se întâmplă dacă spitalele cu datorii nu trec testul. Observăm, de asemenea, în lege, o perioadă de vid legislativ, de la 31 martie la, pe de o parte, 10 iulie, termenul-limită impus de lege pentru preluarea de către administraţiile publice a unităţilor spitaliceşti, iar pe de altă parte, la termenul de facto la care se va produce această predare-primire. O perioadă de timp de câteva luni în care nu se ştie în sarcina cui rămâne plata noilor datorii înregistrate.
Vorbind despre nesiguranţa capacităţii Primăriei Timişoara de a se achita onorabil această sarcină, luăm pe de o parte în calcul actualul context economic, nefavorabil oricărei operaţiuni ce scoate un ban în plus de la bugetul local. Pe de altă parte, nu poate fi ignorată nici posibila temere a primarului Ciuhandu vizavi de modul în care Ministerul Sănătăţii va trimite banii pentru acoperirea acestor cheltuieli, temere alimentată de obiceiul majorităţii politicienilor români, obicei potrivit căruia, la împărţirea fondurilor, prioritate şi acces mai uşor au avut, în multe cazuri, Primăriile ai căror edili sunt de o coloratură politică similară celei a finanţatorilor de la centru (iar asta se întâmplă, de ani şi ani, în cazul tuturor partidelor).
Problema cea mare este că, la fel ca în cazul tuturor celorlalte divergenţe primar-prefect, de pierdut va avea omul de rând. Lui îi revin temerile faţă de un posibil eşec al acestei tranzacţii între administraţia locală şi Ministerul Sănătăţii, care riscă să atragă după sine chiar şi desfiinţarea spitalelor. În atare situaţie, câţi pacienţi şi-ar permite internarea într-o clinică privată? Şi, în plus, ar fi corect un astfel de tratament faţă de cei care au plătit, lună de lună, ani sau zeci de ani, contribuţia de asigurări de sănătate? Dacă acestea sunt doar întrebări retorice, moral şi legal ar fi ca autorităţile să nu lase fără răspuns măcar întrebarea : Pe ce s-au cheltuit sumele trecute acum la datorii ce urmează a fi acoperite din bani publici?