Riscul adevarului casat

Pana in 1990 cuvantul mineriada nu existase in dictionarul limbii romane. Apoi, dat fiind contextul - dramatic si umilitor pentru noi ca natiune - in care fusese integrat in DEX, a fost nevoie si de "internationalizarea" lui. Ziaristii straini, diplomatii acreditati la Bucuresti, veniti din tari care nu avusesera decat mineri, nu si mineriade, au fost nevoiti sa-l adopte pentru a descrie si a explica riposta brutala, primitiva, pe care noua putere de la Bucuresti a dat-o intelectualitatii care manifestase afinitate fata de partidele antebelice de dreapta si refuzase incadrarea intr-o schema de comportament si de gandire impusa de noua putere si formata inainte de 1989. Mineriadele au fost un amalgam de obsesie comunista a urii in fata intelectualitatii burgheze, de obisnuinta de a apela la violenta ca la un "brand" de partid-stat, de disperare din partea noii puteri de a-si ascunde trecutul, de a-si apara pozitia si de a-si asigura un viitor fara convulsii juridice.

In timp, am fost obligati sa ne integram acest cuvant in vocabular... Elemente redevenite tabu, gen exprimarea liberului crez, protestul pasnic in fata unor situatii, a unor politici cu care nu erai de acord, trebuiau reprimate brutal, pentru a evita complicatii pe termen lung. In plus, intelectualii care isi dadusera seama ca in Romania istoria intrase in derapaj, nu erau agreati. Se dorea o masa docila, manipulabila, care sa nu-si puna intrebari in privinta a ceea ce s-a intamplat in decembrie 1989, nici in privinta celor care au preluat atunci puterea, nici intrebari privind viitorul tarii.

Asa s-au nascut inofensive marsuri de protest. Antidot la ele au fost mineriadele. In ianuarie, in februarie si in iunie 1990, apoi in septembrie 1991. Incendiile, distrugerile, cocktailurile Molotov, bataile nu au fost apanajul intelectualilor iesiti in strada. Desi, prin diversiune, asa au fost prezentati : drept golani veniti sa vandalizeze, sa pangareasca democratia romaneasca. Toate aceste manifestari violente au avut aceiasi autori morali si au beneficiat de serviciile acelorasi "mercenari" cu lampas.

Mineriada din ianuarie 1999, cand s-a urmarit o lovitura de stat, nu s-ar mai fi produs daca impotriva celorlalte patru s-ar fi luat la timp masuri legale si daca autorii (inclusiv cei morali, care au instigat, au chemat sau au fost de acord cu transformarea ad-hoc a ortacilor in militieni muncitoresti) ar fi fost trasi la raspundere. Dar, totusi, nu am mai avut varsarea de sange din iunie 1990 si nu am mai fost aruncati cu un deceniu in urma datorita unei actiuni in forta a Jandarmeriei, in februarie acelasi an, impotriva acelorasi ortaci.

Toate au, insa, in comun elemente cu ceea ce am intalnit in decembrie, care tradeaza acelasi "modus operandi", aceiasi strategi, acelasi mod de a gandi si de a-si impune opinia, crezul si dorinta : diversiune, vandalism, violenta, implicare a unor oameni din fosta Securitate si din fostul regim, raniti, morti, ingropati neidentificati, adevar tinut departe de ochii lumii...

Toata lumea stie cine a stat in spatele scenei si a orchestrat mineriada din iunie 1990, la fel cum stie cine au fost combatantii intelectualilor. Mai putin stie Justitia, care nu s-a pronuntat, in 17 ani, in privinta vinovatiei lor. Ne e teama ca vom fi condamnati sa murim cu adevarul pe buze. Un adevar care, atata vreme cat in functii importante ale institutiilor statului vor mai fi personaje care au avut o contributie la mineriade, cat aceste personaje vor avea epigoni fidelizati prin santaj sau compromis, va ramane nerostit. Numai sa nu ajungem la casarea lui, pentru ca s-ar putea sa vina o zi cand papusarii actiunilor cu bocancul vor decide sau vor fi constransi sa recurga la o recidiva.