Pentru că exodul creierelor reprezintă una dintre principalele cauze ale înapoierii şi stagnării României, iar hemoragia nu este încă stopată, în ciuda faptului că, în prezent, la nivel naţional se încearcă fel de fel de formule pentru a determina întoarcerea acasă a tinerilor români care studiază în străinătate, la finele anului trecut, Institutul de Studii Populare şi Fundaţia Konrad Adenauer au organizat, la iniţiativa lui Adrian Papahagi, conferinţa “Exodul şi reîntoar­cerea creierelor. Atragerea tinerilor cu studii în străinătate în sistemul privat şi public românesc”.
La “Dialog”, Adrian Papahagi, director adjunct al Institutului de Studii Populare şi vicepreşedinte al Fundaţiei Creştin-Democrate, vorbeşte, într-o analiză de la cauză la efect, despre politicile publice care ar putea inversa această tendinţă şi ar putea readuce în ţară tinerii de valoare.


“Statul nu poate face totul”

A trecut mai bine de o lună de la organizarea dezbaterii “Exo­­dul şi reîntoarcerea creiere­lor”, prin intermediul căreia aţi încercat să găsiţi soluţii pentru atragerea în sistemul privat şi public românesc a ti­nerilor care au absolvit studii în străinătate. S-a conturat un pla­n pentru acţiunile viitoare?
Scopul acestei conferinţe făcute sub sigla Institutului de Studii Populare, think-tank-ul P.D.-L., a fost de a asigura o interfaţă între ideile care vin dinspre societatea civilă şi experţii cu sensibi­lităţi populare sau chiar membri ai partidului şi cadrul guvernamental de decizie. Iar scopul meu a fost să-i aduc în jurul acelei mese pe ministrul Educa­ţiei, domnul Daniel Funeriu – care este destinatarul acestui mesaj –, diverşi parteneri de discuţie, unii veniţi dinspre administraţie, alţii, dinspre societatea civilă şi, fireşte, să am intervenţia sălii. Sco­pul acestei acţiuni a fost de a sensi­bi­liza Guvernul în privinţa acestei pro­bleme. După cum s-a văzut şi din dis­cuţii, care au fost foarte bune, domnul ministru a fost de la început de partea acestei idei – şi dânsul a studiat în străi­nătate, ca şi mine, ca şi cei din Liga Studenţilor Ro­mâni din Străinătate, şi ştie ce înseam­nă problemele ridicate de echivalarea diplomelor, de accesul pe piaţa de mun­că, de stimularea acestor tineri.
În urma dezbaterii pe care am avut-o, s-au conturat diverse idei, unele dintre ele sunt deja puse în practică, altele au fost receptate, existând o sensibilitate faţă de acestea.

Ce idei s-au conturat?
Vă dau doar două exemple : unul care a fost pus deja în practică, iar un altul care e la nivel de deziderat, cu care am sensibilizat Ministerul Educa­ţiei, şi, practic, ne-am atins scopul acestei conferinţe.  
Primul exemplu priveşte cerce­ta­rea ştiinţifică – a fost la dezbatere şi domnul Adrian Curaj, directorul Uni­tă­ţii Executive pentru Finanţarea Învă­ţământului Superior şi a Cercetării Ştiinţifice Universitare. Ei au deja un proiect din fonduri structurale, prin intermediul căruia tinerii cercetători care se reîntorc în România şi câştigă un proiect de cercetare primesc o pri­mă de instalare destul de importantă, de ordinul zecilor de mii de euro. Deci, un tânăr care are un doctorat absolvit în străinătate şi vrea să vină şi să aibă un proiect de cercetare în România, pe care îl conduce, poate obţine o astfel de primă de instalare.
Alte proiecte vizează facilitarea recunoaşterii diplomelor, mai ales pen­tru studenţii care vin din universităţi bune. Acesta ar fi un aspect pe care s-ar putea lucra pe viitor, pentru ca diplo­mele să fie recunoscute mult mai uşor, fără să trebuiască să aştepţi şase luni, să faci drumuri la Bucureşti – până la urmă, este discriminatoriu faţă de cei care stau în provincie, ca nivel de costuri, de oboseală.

S-a vorbit şi despre strategii publice de atragere a cerce­tă­torilor români din străinătate. Le-aţi conturat deja?
Anul trecut a fost un important con­­gres al cercetării, organizat de Consi­liul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior şi de Minis­terul Educaţiei, la care au fost prezenţi mulţi cercetători tineri din străinătate. În cadrul conferinţei, gândirea care a predominat nu a fost una etatistă, so­cialistă – în care statul face tot, te adu­ce acasă, îţi găseşte loc de muncă, îţi pune salariul în mână şi, eventual, îl dă deoparte pe cel care te împiedică să ţi se recunoască meritul. Perspectiva abor­dării problematicii a fost una de dreapta, liberal-conservatoare, în care s-a re­cu­noscut că iniţiativa este în primul rând una privată. Aşa cum un tânăr în străi­nătate este dispus să treacă prin diverse eşaloane inferioare ale unei cariere, să concureze pentru un post, să lupte pen­tru el, la fel trebuie să fie dispus să pro­cedeze şi pentru a obţine un post în Ro­mânia. Mulţi tineri străluciţi cred că simplul fapt că au un doctorat la Har­vard ori la Oxford ar trebui să le deschidă în faţă un bule­vard şi, când vin în ţară, cei bătrâni să se dea deoparte din faţa lor, statul să el aştearnă la picioare labo­ratoare, pos­turi. Or, şi aici trebuie să te lupţi să intri în competiţie, să-ţi găseşti un loc unde să fii acceptat într-un colectiv.
Aceasta este, de altfel, una dintre concluziile dezbaterii I.S.P., că statul nu poate face totul pentru tine. Poate doar să-ţi faciliteze unele lucruri, să-ţi dea unele stimulente, să faciliteze for­mal recunoaşterea diplomelor. A fost descurajată ideea că ar fi nevoie de o strategie naţională pentru a atrage înapoi, în mod organizat, masificat, tine­rii care au studiat în străinătate. Per­spectiva de abordare care a câştigat a fost una liberală, individuală.


“Eforturile de atragere a tinerilor în ţară nu pot fi unite într-o perspectivă holistică”

În momentul de faţă, există un echilibru între oferta educaţio­nală şi cerinţele pieţei? Altfel, degeaba se lucrează la planuri care vizează întoarcerea în ţară a studenţilor şi doctoranzilor...
La această discuţie a fost prezentă şi o reprezentantă a lumii afacerilor, doamna Anca Harasim, preşedintele Camerei de Comerţ Americane din Ro­mânia. Şi ei au făcut diverse proiecte de stimulare, de creştere a conştiinţei tine­rilor cu studii în străinătate, de a-i de­termina să se întoarcă. Nu-i poţi atrage cu forţa. Evident, piaţa în sine trebuie să poată să-i absoarbă. Tot evident, mulţi dintre ei vor avea pretenţii care, aici, nu vor putea fi într-o primă instanţă, sa­tisfăcute. Alţii vor avea acces pe pie­ţele muncii mult mai gratificate ca veni­turi. E greu să găseşti ceva artificial prin care să-i chemi să vină la Bucureşti, pe un salariu de cinci - zece ori mai mic.
Este şi un element patriotic, pe care am încercat să-l subliniem, dar trebuie să fim realişti : piaţa muncii din România este aşa cum este, relativ redusă, salariile sunt relativ mici, deci, întoarcerea este o opţiune personală, ea ţine şi de criterii extraprofesionale, cum ar fi cele familiale, sau, pur şi simplu, de patriotism, dar ţine şi de un plan de viaţă – asta am încercat să ex­plic eu însumi. O carieră nu este gra­ti­ficată doar prin salariu, ci şi prin faptul că în ţara ta ai şanse pe care altundeva nu le ai : să fii şef de disciplină, să in­ventezi o materie nouă sau, de ce nu, să ai o carieră politică, pe care altundeva, ca străin, nu o poţi avea. Deci, decizia de întoarcere a unui tâ­năr în România este personală. La nivel de autorităţi se fac eforturi – pe do­meniul de cerce­tare, de învăţământ, pe domeniul pie­ţei muncii –, sunt şi încercări din partea mediului privat, cum ne spunea doamna Anca Harasim, de a atrage tineri for­maţi în străinătate, dar este foarte greu ca toate acestea să se unească într-o perspectivă holistică, într-o strategie naţională.

În 2005, Guvernul României iniţia “Bursa Specială Guver­nul României”, derulat de Mi­nisterul Educaţiei şi Cerce­tării, în parteneriat cu Progra­mul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare. Ştiţi cumva, au primit bursierii posturile pro­mise în administraţia publică?
Din câte ştiu, unii, da, unii, nu. Dar şi aici este o problemă personală : unii au venit, au primit un post pe care l-au con­siderat necorespunzător şi au ple­cat. Alţii se aşteptau la mai mult decât li s-a pu­tut oferi. Iar alţii s-au lovit de obstacole.
Eu unul nu am fost factor de de­cizie, la vremea aceea eram doctorand la Paris şi nu am beneficiat de o aseme­nea bursă, deci nu ştiu exact cum au stat lucrurile. Dar din ce spuneau cei pre­zenţi la discuţie, rezultatul a fost ames­tecat şi mai degrabă neconcludent. Iar asta era o altă concluzie desprinsă în urma dezbaterii, că nu poţi trimite oamenii la burse şi apoi să-i obligi să se întoarcă, dar să le creezi posturi care sau nu cores­pund aşteptărilor lor, sau vor fi refuzate din raţiuni de piaţă liberă (oamenii aceia pot găsi un mai bine altundeva).

Există la ora actuală vreo insti­tuţie care ţine evidenţa bur­sierilor români, după finali­zarea studiilor în străinătate, care le monitorizează apoi parcursul profesional? Se ţine o evidenţă cantitativă şi cali­tativă a specializărilor aces­tora şi a gradului de valorizare a acestor talente? Nu am găsit o centralizare a acestor date.
Din câte ştiu, există Agenţia de Credite şi Burse de Studii, în subor­dinea Ministerului Educaţiei care ţine astfel de statistici. În orice caz, ei gi­rează plecările în străinătate, mobi­lităţile internaţionale ale bursierilor Guvernului român sau ale altor Gu­ver­ne cu care Executivul român are în­cheiate convenţii. Dar monitorizarea parcursului lor profesional există, fiind făcută de către Oficiul de Burse.


“Statul încearcă să recupereze forţa de muncă în care investeşte, dar e foarte greu să lucrezi poliţieneşte”

Pe de altă parte, de ce nu ne-am pune între­ba­rea şi invers: Ro­mâ­nia, ca ţară receptoare de studenţi străini, be­neficiază de efectul ca­pi­talizării acestor ta­lente străine? Se ţine o evidenţă a tuturor bur­sierilor străini veniţi să studieze în Româ­nia şi a parcursului lor profesional ulterior?
Vă pot da o opinie, nu nea­părat o informaţie guverna­men­tală. De pildă, în domeniul medical, unde foarte mulţi stu­denţi vin în România, situaţia este mixtă şi, în criza de doc­tori pe care o avem, probabil că tineri care vin din ţările lumii a treia să facă studii în România vor rămâne aici, cum s-a întâmplat şi în perioada comunistă. Cei proveniţi din state unde salariile sunt mai mari se vor întoarce acolo. Tre­buie să înţelegem că trăim într-o piaţă liberă, unde trebuie să fim competitivi. Trebuie să ne iasă din cap că statul face totul. Când statul intervine, nu face decât să falsifice. De exemplu, intervenind pe piaţa muncii cu forţe mai mari decât ale pieţei, nu va face decât să fal­sifice oferta.
Din punctul acesta de ve­de­re, perspectiva mea este extrem de non-inter­venţionistă şi fa­vo­rizează un stat dacă nu minimal, cel puţin unul care nu se implică în ab­solut orice aspect al vieţii.

Aveţi dreptate, însă atâta vreme cât statul su­por­tă financiar şcolari­za­rea acestor studenţi nu este normal ca tot sta­tul să fie primul cel ca­re verifică modul în ca­re se justifică aceas­tă investiţie?
Absolut. Din punctul meu de vedere, ar trebui să existe un contract foarte clar între stat şi beneficiar, în care să se stipu­leze ca, la întoarcere, să se facă un decont. Dacă sunt îndepli­nite clauzele, e foarte bine, dacă nu, banii trebuie restituiţi. Clau­zele acelea pot prevedea, de exemplu, să lucrezi o perioadă de timp pentru stat, dar pe de altă parte, statul trebuie să-ţi pună la dispoziţie acele posturi.
Repet, nu am avut tan­gen­ţă cu astfel de lucruri şi nu sunt reprezentant al Guvernului Ro­mâniei. Dar pot să vă spun că am fost bursier la Ecole Nor­male Supérieure, din Franţa, şi ştiu că studenţii francezi care erau admişi la această institu­ţie de învăţământ erau finan­ţaţi timp de patru ani de statul francez, având obligaţia ca ul­terior să lucreze patru ani pen­tru stat. Dar, de asemenea, ştiu că mulţi dintre ei sfârşeau prin a lucra pentru privaţi.
Deci, sta­tul încearcă să re­cupereze forţa de muncă în care investeşte, dar intervine şi piaţa. Şi e foarte greu să lucrezi poliţie­neşte. Până la urmă, economia Ro­mâniei şi binele comun nu câş­tigă nimic dacă un astfel de tânăr lucrea­ză pentru privat, în loc de stat. Fireşte, dacă acesta plea­că în străinătate, statul s-ar pu­tea să fie perdant pe toată linia.


“În medie, universităţile străine sunt mai bune decât cele româneşti”

Care e motivaţia majo­rităţii celor care pleacă la studii în străinătate? E mai calitativ învăţă­mântul din străinătate decât cel din România sau e doar mirajul unei cariere net superior re­munerate faţă de ceea ce ar putea avea în Ro­mânia?
Am să vă dau, din nou, un răspuns nu ca unul care are date statistice infailibile şi care vorbeşte apodictic, ci ca unul care a trecut prin această situa­ţie ca bursier şi ca profesor ac­tual în sistemul de învăţământ universitar de stat din Româ­nia. În medie, universităţile străine sunt mai bune decât cele româ­neşti – o arată şi statisticile –, au alte niveluri de dotare a la­bo­ratoarelor, au biblioteci mult mai bune, au profesori mai se­rioşi, ceea ce nu înseamnă că în Ro­mânia nu există profesori buni. Sigur, e vorba şi despre salarii, dar apelăm la truisme dacă am vorbi despre acest su­biect. Cred, însă, că pentru anii I - III, învăţă­mântul de stat din marile uni­ver­sităţi româneşti este com­parabil cu învăţă­mân­tul occi­dental. Eu am predat la Sorbo­na studenţilor de anul III şi aş spu­ne că nivelul este com­parabil. În ce priveşte studiile masterale şi doctorale, nu am nicio îndoială să spun că ele sunt cert mai bune în Europa de Vest şi America.
Aş spune, însă, un lucru : România poate fi gratificată, poate fi o opţiune pentru un tânăr care se întoarce, pentru că, în primul rând, este o ţară în care multe pot fi inventate, e o ţară în care ai şansa unui destin, în care poţi să creezi şi în care poţi să evoluezi.


CV Adrian Papahagi

- lector dr. la Facultatea de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai”, din Cluj, fost asistent la Universitatea Paris IV - Sorbona şi la Institutul Catolic din Paris (1999 - 2003)
- consilier al ministrului Afacerilor Externe şi director adjunct al Institutului de Studii Populare, din 2010
- doctor în studii medievale („summa cum laude”) al Universităţii Paris IV - Sorbona (2006)
- licenţiat în anglistică-germanistică şi studii clasice la Universitatea „Babeş-Bolyai” (1994 - 1998)
- master la Universtatea Paris IV - Sorbona (1999)
- elev străin al Ecole Normale Supérieure (1997 - 2001)
- bursier post-doctoral la Oxford, Londra (Warburg Institute) şi la Colegiul Noua Europă, din Bucureşti (2006 - 2008).