România, ţara cu cei mai mulţi copii abandonaţi – peste 40.000 anual

România este ţara europeană cu cei mai mulţi copii abandonaţi. În fiecare an, peste 40.000 de minori sunt lăsaţi pe stradă sau duşi într-un centru de plasament. Pentru că fiecare copil are dreptul la o familie şi la o viaţă normală, au fost lansate campanii intensive pentru modificarea legii adopţiilor, astfel încât această procedură să nu mai dureze ani de zile. Ani în care copiii abandonaţi cresc fără a şti ce înseamnă dragostea unui părinte, suferind traume emoţio­nale care le vor afecta dezvolta­rea, avertizează psihologii.

Sute de copii abandonaţi în fiecare lună, în România

Peste 500 de copii au fost lăsaţi în grija statului în prima jumătate a aces­tui an. Cauza principală – sărăcia, se arată în datele centralizate la nivelul Direcţiilor Generale de Asistenţă So­cială şi Pro­tecţia Copilului. În perioada ianuarie - iunie au intrat în sistemul de protecţie 4.204 copii, dintre care 506 au ajuns în grija statului, la solicitarea părinţilor.

191 dintre copii au intrat în siste­mul de protecţie specială la solicitarea părinţilor, din cauza sărăciei, la care se adaugă un nivel educaţional precar.

Prin comparaţie cu perioada simi­lară a anului trecut, numărul copiilor abandonaţi a mai scăzut, în prima jumătate a anului 2010 fiind încredinţaţi statului 633 de copii de către părinţi, în 236 de cazuri cauza fiind sărăcia aso­ciată cu un nivel precar al educaţiei. În prezent, în România, peste 43.000 de copii se află în centrele de plasament. Mulţi aşteaptă de ani buni să pri­meas­că aprobarea pentru a fi adoptaţi, însă numărul norocoşilor nu trece de o mie pe an, la nivel naţional.

Pentru a schimba lucrurile în aceas­tă direcţie, Pro TV a lansat recent cam­pania“Vreau şi eu părinţii mei!”. Sco­pul acestui proiect este să atragă aten­ţia asupra sistemului dificil de adopţie din România şi modificarea legislaţiei din domeniu, printr-o lege corectă şi eficientă a adopţiilor. “Vrem ca un copil, odată ce este evident părăsit de părinţi, să poată fi adoptat urgent de către cei care şi-l doresc şi îl pot creş­te, indiferent că sunt români sau străini. Vrem ca un tribunal dedicat proble­melor copilului să existe în fiecare judeţ al ţării şi ca instituţiile care se ocupă de problemele copiilor părăsiţi de părinţi, indiferent că sunt de stat sau private, să pună în prim plan copi­lul, dezvoltarea sa armonioasă, echi­librul său emoţional şi psihologic. Vrem ca niciun copil ce poate sta într-o fa­milie adevărată să nu mai stea în cen­trele de plasament”, arată iniţiatorii campaniei.

În cadrul acestui proiect a fost înfiinţat un portal – http://vreausieu­parintiimei.stirileprotv.ro/ –, de pe care cei interesaţi pot afla informaţii cu privire la starea micuţilor din cen­trele de plasament, dar au şi posibili­tatea de a semna o petiţie prinb care să sprijine această campanie, menită să adune semnături pentru modificarea legii adopţiilor. Până în prezent, peste 75.000 de persoane au semnat această petiţie, iar în fiecare zi numărul sem­na­tarilor creşte.

Mai puţini copii abandonaţi în Timiş

Faptul că procedeul adopţiilor copiilor din centrele de plasament este dificil în prezent este confirmat şi de către reprezentanţii Direcţiei Gene­rale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Timiş. Potrivit acestora, până acum copiii abandonaţi aşteptau chiar şi şase ani ca să poată fi aleşi de fami­liile care voiau să îi adopte. Anul trecut, doar 33 de copii din judeţ au primit sentinţe definitive şi irevocabile pentru a putea fi adoptaţi, iar în acest an au fost definitivate cinci adopţii, însă alte dosare se află în lucru şi în diverse sta­dii ale procedurii de adopţie. Totodată, în evidenţa D.G.A.S.P.C. Timiş se află 80 de copii adoptabili, cu vârsta peste patru ani.

Pe de altă parte, vestea bună este aceea că, în Timiş, s-au mai împuţinat cazurile de copii abandonaţi de familii şi preluaţi în custodia statului. 42 de copii au fost abandonaţi de mame anul trecut, faţă de 44, în 2009 şi în 2007, sau faţă de 2006, când au fost şi mai mulţi, 63. Iar situaţia arată mai bine în prezent, în primele şase luni ale anului, D.G.A.S.P.C. Timiş înregistrând 21 de cazuri de copii părăsiţi în spitale sau maternităţi.

“În cazul copiilor părăsiţi în spitale şi maternităţi se încearcă, în primul rând, reintegrarea acestora în familia naturală (oferirea de suport mamei/familiei astfel încât să-şi poată lua co­pilul acasă). Dacă acest lucru nu este posibil, atunci copilul este plasat fie în familia lărgită sau la rude, fie într-o fami­lie de plasament, la asistent mater­nal profesionist sau într-un centru de plasa­­ment”, spune Smaranda Marcu, purtă­torul de cuvânt al D.G.A.S.P.C. Timiş.

Potrivit acesteia, asistenţii sociali timişeni rareori reuşesc să reintegreze copiii în familiile care i-au abandonat – statisticile arătând că doar circa 8% dintre copiii părăsiţi în spitale revin în grija familiei.

Ca şi cauze ale abandonului copii­lor nou-născuţi în maternităţi, asis­tenţii sociali timişeni au identificat săracia şi analfabetismul mamelor, inexistenţa comunicării între pacienţi şi medicii de familie, precum şi lipsa unei protecţii sociale efective.

Mame necunoscute ale unor copii necunoscuţi

Mamele care îşi abandonează copiii în maternităţile timişorene nu sunt doar din Timiş, însă, ci şi din alte judeţe, spun reprezentanţii D.G.A.S.­P.C. Timiş. Potrivit acestora, gravidele vin să nască, nu prezintă documente sau dau nume false, apoi fug din spital, şi maternitatea rămâne cu copilul.

Dacă nou-născutul nu e recunoscut de părinţi sau mama fuge din spital fără a fi declarat numele adevărat, asistenţii de la Protecţia Copilului ori Poliţia tre­buie să-i găsească pe părinţi pentru a face demersurile legale, în cazul în care copilul e dat unei familii de asistenţi maternali sau spre adopţie. Fără acte nu se poate face, însă, nimic, spun reprezentanţii D.G.A.S.P.C. Timiş. În plus, dacă pentru cazurile din Timiş e mai uşor, pentru mamele care au venit din afara judeţului durează mult timp până sunt descoperite de autorităţi.

Pentru a preveni abandonul în ma­ternităţi, Guvernul a iniţiat un protocol prin care fiecare mamă este obligată, la intrarea în maternitate, să comple­teze un formular-declaraţie. Pentru a preve­ni abandonul, asistenţii sociali încearcă să le identifice înainte de naştere pe mamele care plănuiesc să îşi aban­doneze copilul şi le oferă consiliere.

Tot mai multe mame din Timiş care îşi părăsesc copiii în maternitate şi vor să li se piardă urma folosesc meto­da “actele de identitate uitate acasă”. După cum spun medicii neonatologi, aceste mame profită de momentele de neatenţie ale asistentelor şi pleacă din unitatea medicală, iar micuţii rămân în îngrijirea cadrelor medicale. Copiii abandonaţi îi pun la treabă pe toţi cei implicaţi, începând de la medicul care a asistat naşterea, asistentul social al spitalului, Poliţia şi serviciul public de asistenţă socială. Imediat ce cadrele medicale îşi dau seama de dispariţia mamei, în termen de cinci zile au obli­gaţia să găsească o “soluţie” pentru co­pil. Cazul intră astfel în atenţia D.G.A.­S.P.C Timiş care începe o anchetă.

De cealaltă parte, odată ajunşi la centre, copiilor li se asigură servicii de îngrijire fizică şi medicală până la vâr­sta majoratului, dacă nu sunt adoptaţi până atunci. Aceştia beneficiază de programe cu rol în socializarea, edu­carea şi formarea lor profesională, iau parte la activităţi de stimulare a crea­tivităţii, la şedinţe de art-terapie şi ex­cursii organizate sau tabere. Copiii sunt evaluaţi săptămânal şi se încearcă o mediere a contactului cu familia sau copilul este pregătit în vederea aplicării unei măsuri de protecţie pe termen lung.

Abandonul, o traumă pe toată viaţa

Un copil abandonat de către pro­priii părinţi va resimţi toată viaţa, într-un fel sau altul, efectele acestei traume emoţionale. Psihologii spun că situaţia devine cu atât mai gravă cu cât copiii îna­intează în vârstă şi cresc într-un cen­tru de plasament, fără a cunoaşte dragos­tea părinţilor şi căldura unui cămin.

“Din punct de vedere psihologic, traumele abandonului sunt mutilări su­fleteşti, traume de natură permanentă ce vor dura de-a lungul vieţii. Aceşti copii vor rămâne inadaptaţi la orice forme de ataşament, de dezvoltare a unor relaţii normale. Când ajung la ma­turitate, fac exact ca părinţii lor, ur­mează aceleaşi paternuri sau, dimpo­trivă, vor cădea în cealaltă extremă, vor fi părinţi care vor încerca să supra­compenseze cele trăite de ei, îşi vor lua copiii peste tot cu ei, fiind excesivi de grijulii“, spune psihologul Mihaela Dăescu (foto), de la Centrul “Sfânta Maria” din Timişoara.

Coordonatoare a unor proiecte pen­­tru copii orfani, Mihaela Dăescu spune că rareori se ajunge la astfel de situaţii şi că 80% dintre copiii care au trăit trau­­ma abandonului de către părinţi vor face la fel cu familiile lor, multe din­tre fetele abandonate ajung să devină mame la vârste minore şi să îşi pără­sească, la rândul lor, copiii în mater­nităţi. În plus, spune psihologul, lipsa unui cămin, a dragostei, a îngrijirii oferite în sânul unei familii îi vor face pe mulţi dintre copiii care au crescut fă­ră familii să cadă în latura delinc­ven­ţei. “Se întâmplă frecvent, pentru că acestor copii le lipseşte sistemul de va­lori pe care ar fi trebuit să îl primeas­că în familie. Apoi, n-au oportunităţile unor copii cu părinţi şi sunt cumva îm­pinşi şi de către sistemul social, devin predispuşi la infracţiuni”.

Nici sistemul de îngrijire cu asis­tenţi maternali nu este o soluţie potri­vită pentru copii pe termen lung, dar reprezintă totuşi un compromis pe care autorităţile îl fac, punând în balanţă răul pe care l-ar suferi un copil care ar sta mereu în centrul de plasament, faţă de cel al unui copil care ar putea primi mai multă atenţie, chiar dacă doar temporar.“Copiii abandonaţi sunt ah­tiaţi după afecţiune. Trăiesc într-o lu­me în care nu conştientitează lumea din ex­terior. Dacă îi iei acasă, pe lângă latura pozitivă că îi oferi hrană şi îngrijire, îl traumatizezi arătându-i ce înseamnă să ai o familie, pe care el nu o are, pentru ca apoi să îl duci din nou în centru, lângă ceilalţi. El nu poate înţelege de ce îl laşi din nou la centru. Lucrurile devin mai uşoare atunci când vârsta acestuia îi permite să înţeleagă ce se face pentru el. Copilul ştie, la nivel de ancoră mentală, ce i se întâmplă şi se dezvoltă în consecinţă. Ideal ar fi să fie adoptat şi să aibă o familie. Şi aici, când i se spune că este adoptat, expli­ca­ţia trebuie să fie clară şi bazată pe emoţionalitate. Copilul trebuie să ştie că nu cine te naşte îţi e părinte, ci cel care te creşte şi te iubeşte”, mai spune psihologul Mihaela Dăescu.