Salvarea bisericilor-monument din Timiş, un proiect rămas pe hârtie

Lipsa banilor a blocat parteneriatul Mitropolie - C.J. Timiş

Dat fiind că parohiile nu dispun de fondurile necesare lucrărilor de re­staurare şi conservare, C.J. Timiş sem­na, în 2010, un protocol de cola­borare cu Mitropolia Banatului, prin interme­diul căruia urma să fie găsită finanţare pentru reabilitarea a 23 de biserici de lemn. Majoritatea dintre ele, deşi sunt monumente istorice şi sunt conside­ra­te o componentă de ba­ză a patrimo­niu­lui cultural al Banatului, se aflau într-o stare avansată de degra­dare. Se estima că acest parteneriat între Mitropolia Banatului şi C.J. Timiş ar putea ajuta la scurtarea şi simplifi­carea demersurilor legate de obţinerea de fonduri. “Aceste parteneriate sunt extrem de utile, pen­tru că parohiile nu pot face pe cont pro­priu aceste reabi­litări şi nici Mi­tropolia Banatului nu are un program de finan­ţare în acest sens. De aceea, am con­siderat bine­venite nu doar parteneria­tele cu insti­tuţiile statului, ci şi cu me­diul privat, care ne-ar putea sprijini în restaurarea acestor bise­ricuţe ce sunt definitorii pentru patri­moniul naţional şi local”, spunea preo­tul Marius Flo­rescu, purtătorul de cuvânt al Mitro­poliei Banatului.

La mai bine de un an de zile de la debutul acestui parteneriat, însă, nici­una dintre bisericile ce urmau a fi rea­bilitate nu s-a bucurat de astfel de lu­crări. Mai mult, lista bisericilor in­cluse în protocol s-a redus la 16, limi­tându-se la bisericile-monument isto­ric. “Dintre cele 16, 11 au fost cuprinse în progra­mul naţional, iar pentru şapte s-a întoc­mit documentaţia. Dar, din lipsă de fon­duri, nu s-a mai întreprins nimic. Pen­tru cinci dintre acestea, care sunt grav avariate, s-a dat şi o hotărâre de guvern pentru a se aloca fonduri prin Minis­terul Dezvoltării, respectiv prin C.J. Ti­miş. Chiar doam­na ministru Elena Udrea a vizitat câ­teva dintre ele. Ce pot să vă spun este că s-a întocmit ex­pertiza, dar nici pen­tru acestea nu s-au alocat fonduri încă, din cauza crizei, proba­bil”, ne-a de­clarat Marius Flo­rescu.

Pe lista bisericilor timişene vechi, care au nevoie rapidă de ajutor pentru a nu se prăbuşi, se regăseşte, de exem­plu, biserica de lemn din satul Drago­mireşti, aparţinător de comuna Ştiuca. Toată arhiva parohiei, cu registre de sta­re civilă cu o vechime de două se­cole, zace acoperită de praf şi roasă de şoareci. La fel, biserica de lemn din satul Coşeviţa, aparţinător de Margina, construită în 1776, care poartă hramul „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, se află într-o stare avansată de degradare. În aceeaşi situaţie este şi biserica de lemn din Crivina de Sus, comuna Pietroasa, construită în anul 1676. Deşi este unul dintre cele mai repre­zen­tative lăcaşe de cult din Banat, reali­zate din lemn, şi, toto­dată, cel mai vechi, se află într-o stare avansată de degradare. Acope­rişul este extrem de degradat, liliecii zburând nestingheriţi prin naos şi altar.

Biserici vechi incluse în circuitul turistic

Investiţia ar fi meritat nu doar prin prisma protejării patrimoniului cultural al Banatului. Multe dintre ele, incluse în circuite tiristice, pot pro­mova turismul în această parte de ţară.

“Avem 22 de biserici de lemn cel pu­ţin, pentru că mai sunt şi biserici care nu sunt considerate monumente istorice, dar sunt incluse în circuitul turistic, sunt biserici ce datează de pe la 1740 – 1750, din secolul XVIII. Majoritatea sunt în estul judeţului, în zona Făget, aproape în fiecare sat, precum Cebza, Coşeviţa, Curtea, Du­beşti şi Româneşti”,ne-a declarat Lu­cia Solomon, de la Info­centrul Turis­tic din cadrul Direcţiei de Urbanism a Primăriei Timişoara.

Cea mai vizitată este, însă, o bi­seri­că din lemn amplasată la Muzeul Satului Bănăţean, din Timişoara. Este vorba despre biserica din curtea Muzeului Sa­tului Bănăţean. Purtând hramul “Sfin­ţii Arhangheli Mihail şi Gavril”, aceas­ta a fost ridicată în 1746, la Remetea - Lunca, şi apoi donată, în 1807, credin­cio­şilor din satul Topla, conform unei în­semnări de pe o evan­ghelie păstrată în biserică. Pe uşile bisericuţei este însem­nat numele Popa Paul şi anul 1746. Bi­serica a fost adusă pe tăvălugi, trasă de 24 de perechi de boi şi reaşezată şi con­solidată cu aju­torul credincioşilor. În 2003, peste lăcaşul de cult s-a abătut năpas­ta. O furtună puternică a răsturnat unul dintre copacii muzeului peste ea, pro­vocând avarii serioase. Apa a pătruns în biserică, s-a prelins pe pereţi şi a şters picturile vechi de patru secole. Potrivit reprezentanţilor Infocentrului Turistic Timişoara, această biserică este inclusă în circuitul turistic jude­ţean, alături de alte peste 20 din satele timişene.

Reabilitarea poate fi mai scumpă decât construcţia

Experţii în restaurări spun că în cazul unor lucrări de reabilitare a unor mănăstiri sau biserici de lemn, devizul final al lucrării poate fi chiar mai scump decât în cazul unei biserici construite din materiale tradiţionale de zidărie. “Depinde foarte mult de cât de veche este biserica şi de construcţia ei. Sunt unele care, prin particularitatea arhitec­tonică, necesită foarte multe ore de lu­cru manuale, pentru reabilitarea bu­ca­tă cu bucată a ansamblului construc­ţiei. Depinde, de asemenea, de câte de mult sculpturi are, cât de complicate, şi care e starea lor, în ce măsură trebuie restau­rate”, spune Ioan Popescu, expert ti­mişean în restaurare, autorizat de Mi­nis­terul Culturii şi Patrimoniului Naţional.

Două lăcaşe de cult reabilitate în ultimii ani

În ultimii ani, Ministerul Culturii, prin Institutul Naţional al Patrimo­niu­lui, nu a găsit bani decât pentru reabi­litarea a două lăcaşe de cult-monu­men­te istorice din Timiş. Este vorba despre Biserica sârbească “Maica Dom­nului”, din Ciacova, construită între 1746 şi 1768, care are picturi murale şi cu un iconostas pictat, în 1771, de Dimitrie Po­povici, şi unde lucrările de consolidare şi restaurare au fost finalizate în 2009.

Apoi, în 2006 a fost finalizată reabilitarea mănăstirii sârbe “Sfântul Gheorghe”, din satul Mănăstire, aparţi­nător de comuna Gătaia. Aceasta este una dintre cele cinci mănăstiri ortodoxe sârbeşti de pe teritoriul României. Mă­năstirea are biserică, stăreţie şi chilii, iar aşezământul ei datează din anul 1485, fiind cunoscută şi după numele ctitorului ei, Gheorghe Brancovici, adi­că Mănăstirea Despotului Brancovici.

Biserica mănăstirii, construită ini­ţial în stil bizantin sârbesc, a fost re­construită total în anii 1795 - 1796, arhi­tectura, după moda timpului, fiind puter­nic influenţată de stilul baroc, însă, pre­cizează oficiali ai Ministerului Culturii, cu interpretări şi adaptări de foarte bună calitate, impuse de ritul creştin ortodox.

Din 1950 mănăstirea a avut parte de o istorie foarte zbuciumată : în 1951 a fost distrus mozaicul cu icoana Sfân­tu­lui Gheorghe, de pe frontispiciul clădi­rii. Între anii 1951 şi 1953, mănăstirea a fost ocupată de Armată, în acest in­terval dispărându-i mare parte din obiectele de inventar, inclusiv arhiva scrisă. În1955 s-a înregistrat moartea ultimului călugăr de aici, de la această dată administrarea mănăstirii intrând în sarcina preotului paroh din zonă.

După 1990 au fost realizate lucrări de reparare la corpul de clădire princi­pal, în vederea amenajării reşedintei episcopale de vară, inclusiv spaţii de cazare şi gospodăreşti minimale pen­tru monahi şi personal.