Salve de adio

In primavara acestui an, o stire venita dinspre Ministerul Transporturilor – trecuta aproape neobservata – anunta privatizarea C.F.R. Marfa. Problema o reprezinta faptul ca, in urma acestei operatiuni, statul nu va pastra niciun procent din actiuni. Ce se va intampla cand va pierde controlul total asupra institutiei care, in momentul de fata, acopera aproximativ 70% din piata interna a transportului de marfa, nu se stie. Cine garanteaza pentru contractele care vor fi incheiate cu noii proprietari ai catorva zeci de mii de vagoane si peste 1000 de locomotive? Cine, in afara de cei care au gandit afacerea, in calitate de vanzatori, si cei care o vor prelua, in calitate de cumparatori, va mai vedea clauzele acestor contracte? Cine le va verifica si cu ce efect posibilele brese sapate in defavoarea statului, pentru a bloca orice interventie ulterioara a autoritatilor? Intrebarile nu au un raspuns oficial, dar pot avea unul sau mai multe raspunsuri neoficiale. Smulse, parca, dintr-un cub Rubik, in care, de-a valma, regasim patratele din toate afacerile proaste pe care statul a fost obligat, de catre lachei de-ai sai de frunte, sa le incheie cu fel de fel de afaceristi, construiti dintr-o mucava pe care, in fata legii, banul o slefuieste pana o aduce la consistenta impenetrabila a diamantului, conferindu-i, pe deasupra, si sclipiri care aduc a ranjet.

Nu demult, C.F.R. Marfa si-a mai adjudecat un patratel din acel cub Rubik. Asta dupa ce institutia a fost trecuta printr-o operatiune a carei motivatie are o sustinere mai subreda decat pilonii unei locuinte lacustre improvizate. E vorba despre concesionarea unor tronsoane de cale ferata catre operatori privati – unii dintre ei stiind la fel de multe despre acest sector de activitate ca si despre compozitia solului de pe Luna. Timp de cinci ani de la incheierea contractului, acesti concesionari vor beneficia de subventii de la stat, fonduri din care, teoretic, ar trebui sa asigure reparatii de linii, intretinerea acestora. Ce s-a vazut pana acum – la concesionarii mai gospodari – a fost faptul ca au taiat buruiana dintre sine si crengile de pe marginea terasamentului. Incercati sa va imaginati ce se va intampla cand subventiile de la stat se vor termina, iar tronsoane intregi de cale ferata vor deveni neoperabile sau daca proprietarul decide sa faca, in paralel cu ele, plantatii de duzi, pe o parte, si crescatorii de viermi de matase, pe cealalta? Probabil, in cazul trenurilor de calatori, pe portiunile de drum unde nu va mai fi cale ferata, se vor organiza excursii la pas pana la tronsonul operabil, iar in cazul celor de marfa, se va copia metoda dupa care a ajuns in Valea Regilor materia prima pentru piramide.

Iar C.F.R. Marfa este una dintre cele trei ramuri in care, la finele anilor ‘90, se divizasera Caile Ferate Romane. Cu un jaf similar celui de la C.F.R. Marfa, fragmentat si intins pe parcursul mai multor ani, s-a confruntat si C.N.C.F.R.-ul. Apogeul a fost atins in epoca Necolaiciuc. A fost perioada in care bataia de joc la adresa banului public era o sintagma la ordinea zilei. In care au fost posibile contracte de 25 de milioane de euro pentru sisteme revolutionare de eliberat bilete pentru calatorii cu trenuri fara becuri si geamuri, cand C.F.R.-ul cumpara toalete ecologice, la suprapret, si pentru haltele unde nu exista apa curenta, cand cumpara barci, veste de salvare si costume de scafandru ori lopeti la pret de janta de Mercedes. Perioada in care o serie de gari au fost lasate in paragina. Epoca aceea a apus, iar dosarele jafului sunt tot in stadiu de calculare a prejudiciului. Obiceiurile, insa, au ramas, propagate de epigoni de-ai lui Necolaiciuc. Si daca mentorii au reusit sa puna piedici si sa dibuie un colac de salvare intr-o eprubeta, cei de acum de ce nu ar avea acest drept?