“Explozia ar fi fost declanşată de un scurt-circuit, probabil de la o improvizaţie de alimentare a aerului condiţionat, respectiv de la neizolarea a două fire”, se arată în ancheta preliminară făcută de procurori în cazul exploziei de la Maternitatea “Giuleşti”. Termenul “improvizaţie” duce spre ideea de cârpăceală, de sărăcie care obligă la alternative de moment şi care, iată, se pot dovedi periculoase. Tragedia aceasta, un accident care se poate repeta oricând, la orice alt spital din ţară, este imaginea în oglindă a stării mai mult decât precare în care a ajuns sistemul de sănătate din România. Un sistem de sănătate slăbit şi îmbolnăvit de subfinanţare.
Şi, totuşi, lună de lună, 96.08% din populaţia din mediul urban şi 89,25% din populaţia de la sate contribuie la sistemul de asigurări de sănătate – acestea sunt, potrivit Ministerului Sănătăţii, datele pe anul 2005. Acelaşi sistem de sănătate care – după cum se menţionează în Planul Strategic al Ministerului Sănătăţii Publice 2008 - 2010 – a beneficiat, în 2007, de o dublare a fondurilor alocate sănătăţii publice, de la 2,1 miliarde de euro în 2004, la 4,3 miliarde în 2007. Deşi sunt sume mici în comparaţie cu sumele alocate sistemelor de sănătate din statele vestice, întrebarea este cum se poate intra în colaps cu un buget dublat?
Nu am auzit niciun ministru al Sănătăţii să fi cerut controale exigente pentru fiecare leu plecat din vistieria publică spre conturi private, adesea firme-căpuşă ale unor oameni din sistem, rezultate pe care apoi să le facă publice şi chiar să ceară demararea unor anchete penale, acolo unde existau indicii că sunt necesare, şi să le urmărească până la final. Presa a scris, nu o dată, cu dovezi sau doar ridicând semne de întrebare, despre achiziţii cel puţin dubioase dacă nu ilicite. S-a scris despre aparatură medicală luată la suprapreţ de la firme, proprietatea unor medici, a unor amici sau rude ale acestora ori proprietatea clientelei politice, aparatură care, în unele cazuri, zace nefolosită prin subsoluri de spital. S-a scris despre achiziţii de medicamente extrem de scumpe, care au echivalent mai ieftin pe piaţa românească. S-a scris despre vaccinuri a căror utilitate şi justificare ridică mari semne de întrebare. Vaccinuri cumpărate în loturi masive, după campanii bine regizate de timorare a populaţiei, căreia i se arătau, cu tam-tam, câţiva morţi pe zi, răpuşi, cică, de viruşi ce ameninţau să nu dea înapoi decât în faţa vaccinului cumpărat de la concernul farmaceutic x sau y, şi care au dat de la sine înapoi imediat ce contractul a fost semnat, iar marfa, livrată. Populaţia nu a fost decimată de nicio pandemie cu conotaţii zoologice – deşi, vorba preşedintelui, un onorabil medic încerca să prăvălească apocalipsa asupra României –, şi s-ar putea ca acele vaccinuri să zacă şi acum, nefolosite. S-a scris despre afaceri căpuşate privind externalizarea unor servicii de catering, de spălătorie, la preţuri foarte mari. S-a scris… Lucrurile par, însă, să meargă în continuare în acelaşi ritm trasat de sistemul, consolidat de ani, din Sănătate.
Cel care are de suferit cel mai mult este pacientul. Deşi nu este vinovat nici de subfinanţarea sistemului, nici a personalului medical, plăteşte, şi la propriu, şi la figurat aceste carenţe. După nota oficială de plată (ce include şi banalul calmant, şi feşele, şi antibioticele, cumpărate, în paranteză fie spus, la preţuri nesimţite de la farmaciile-căpuşă plasate strategic la 20 de metri de spital), vine cea neoficială, cea mai importantă, fără de care rişti să fii şi, mai ales, să devii un nimeni. Exclud de la această ultimă afirmaţie medicii care, în ciuda umilinţelor la care îi supune statul (remuneraţie la nivel de măturător-şef la Salubritate, orele suplimentare neplătite etc. etc.) rămân oameni şi nu condiţionează nici sănătatea, nici viaţa cuiva. Aceştia nu sunt, însă, majoritari în sistem.