Scârbitul

Am înnebunit. Nu (doar) eu!. Noi toţi. Nu (chiar) toţi! Zic asta, auzindu-l, recent, pe un prieten care hulea (nostalgic) occidentalitatea şi se-nfiora până la lacrimi ascultând obsesiv sonul “noi suntem români”, dar care, azi, a început să-şi înjure ţara, mai ales poporul şi, cu precă­dere, aleşii!

De-aia zic : am (unii) înnebunit. Ami­cul (poa­te cel mai sănătos) m-a întrebat dacă do­resc să‑i cumpăr apar­tamentul. Mă ştia doritor de aşa ceva, când locuinţele suprapuse costau de­cent, iar eu nu eram (încă) pensionar (de) la stat.

“Îl vând, c-o tai! Mă stabilesc în Aus­tralia! O dau dracului de groa­pă de gunoi, de cocină, de hazna, de leagăn al inculturii şi primitivis­mu­lui!...” Era vorba (v-aţi prins) de … metafore pen­tru iubita-i, fas­ci­nanta, eterna şi dulcea Ro­mânie pe care, alaltăieri, o cântase-n vers de foc, iar mai ieri o lăuda şi-o semuia cu mama, mai dihai ca Arghezi.

Am rămas mut. El, român get-begetul, el, ţă­­ranul urbanizat, el, şco­litul gratis, el, înţolitul (ca militar) pe daiboj, el, cazatul (în aparta­ment cu trei camere) fără plată, el lefegiul cu greu­tate, el, securistul reşapat, el, fostul acti­vist de partid ajuns politician de dreapta şi ex­clus pentru ma­trapazlâ­curi, el, iertatul de pedeapsa penală, el…

Ei bine, el. I s-a scârbit (justifi­cat!) de Ro­mânia şi-şi caută o altă patrie. Nu ştiu de va găsi şi un alt popor la fel de prost de bun ca al nos­tru. Dar asta nu e trea­ba mea. Nici măcar a lui!