Scaunul

Am văzut într-o poză înarmat până-n dinţi, murdar de Furtuna în Deşert, tolănit ca un belfer pe un foto­liu de patrimoniu, vechi de zeci de secole în Muzeul Naţional din Bag­dad, un soldat american victo­rios în războiul anti Saddam Hus­sein din 2003. Am văzut şi am privit cu silă, scârbă şi compasiune acel copil anal­fabet şi teribilist. El, apartenent „stă­pânilor lumii”, n-avea de unde să ştie ce a însemnat Sumerul şi Mesopo­tamia, poate nici nu era nevoie să ştie, dar să intre cu bocancii mur­dari şi să pângă­rească relicvele unei civi­lizaţii cu mult anterioară (doar puţin peste) bicentenara cultură transat­lantică, mi se pare impardonabil pentru şefii acelui prunc antrenat să tragă cu arma şi îndoctrinat că are libertatea de a apăsa pe trăgaci.

Am privit acea poză (de plâns) care etichetează şi face (de râs) o civilizaţie care a pus în practică unul dintre cele mai vechi şi dezi­rabile concepte elene – democraţia. Am privit şi mi s-a părut că văd un condamnat la scaunul electric. E drept, sortitul pedepsei capitale, nu avea chipul acelui pui de yankeu imberb şi teribilist, care execută nişte ordine terifiante într-o lume terorizată şi care, în pauza dintre două crime, s-a aşezat şi el pe un scaun să se odihnească. Avea de ce, dar nu-nţeleg de ce acolo…