Parcă am mai povestit undeva, dar nu aşa cum urmează. S-a întâmplat pe când eram lider al structurii (când era asemenea structură) de cultură şi educaţie (când era preocupare pentru aceste indezirabilităţi actuale) a Jandarmeriei Române.
A venit (în vizită), cum se-ntâmpla des, o delegaţie simandicoasă, care trebuia să urmeze un… desfăşurător. Ca de fiecare dată, punctele (obligatorii) de trecere din fruntea programului se dilatau, aşa încât... protocolul intra în panică.
Un punct îl reprezenta vizitarea Muzeului Armei prezentat de mine, ctitorul lui principal. După acest moment, urma îmbarcarea în autobuze şi deplasarea la bairam.
Ei bine, până să sosească delegaţia, soseau piţiflenderii, indicaţioniştii care, absolut toţi, recomandau să fiu scurt, că e criză de timp, că s-au depăşit prevederile desfăşurătorului şi că unii musafiri trebuie să plece urgent la aeroport. Mi s-a întâmplat de multe ori, aşa încât toată pregătirea mea (scenariu, regie, asigurare materială etc.) devenea inutilă.
Într-o asemenea zi, exasperat de indicaţiile în rafale cu glonţul „scurt”, am întâmpinat delegaţia străină (jandarmi spanioli), astfel: „Am onoarea să vă prezint scurt Muzeul Jandarmeriei Române, informându-vă pe scurt că pe platou vă aşteaptă două microbuze care vă vor transporta scurt la masă. Vă rog să vă grăbiţi că s-a depăşit timpul. Poftă bună!”
Hohote, perplexitate, comentarii, deziluzie, nedumeriri, dumerire, murmure, chemare la ordin. Pe cine? Eu eram deja în automobil, iar uşa muzeului, încuiată şi sigilată.
Credeţi c-a stat cuiva în gât întâmplarea? Aş. Dar acum, că e revigorată, după ani şi ani? Cui să mai stea, că indicaţioniştii în cauză sunt piese de muzeu.