Deşi există suficientă „materie primă”, cultura urbană, puternic popularizată în spaţiul vest-european, nu prea există în România. S-a scris prea puţin despre cuştile de beton ceauşiste, peste care au trecut furtunile tranziţiei, şi nu a existat în ultimii 20 de ani măcar un singur roman memorabil al oraşului românesc postdecembrist. 

Cultura urbană „made in Ro­mania” s-a mutat nu la bloc, ci la blog, pe site-uri cum ar fi www.metropotam.ro, care funcţionează sub o deviză foarte sim­plă : „Arată-mi ce îţi place ca să-ţi spun ce fel de animal urban eşti!” Astfel, una din postările recente „metropo­tame” încearcă să facă o trecere în re­vistă a obiectelor în care s-a mate­rializat esenţa kitsch-ului românesc din ultimele decenii. Sunt obiectele care „sunt mândria şi stră­lucirea fiecărui apartament care n-a mai văzut o redecorare din `90 în­coace, sunt sarea şi piperul sau mai bine zis ceapa şi usturoiul fiecărei locuinţe”.
Pe primul loc sunt, evident, bi­be­lourile, cu „domnişoara balerină, cu un picioruş suspendat graţios în aer şi o mână care se întinde spre tranziţie. Pe lângă ea, invidioase, mai stăteau ţă­rancuţa cu ulciorul, prinţesa cu rochie împopoţonată şi privire melancolică şi fecioara care îşi clădea faldurile rochiei într-un presupus izvor”.
Imediat urmează în clasament sim­bolurile religioase : icoane în care s-a topit toată sudoarea şi imaginaţia artiş­tilor optzecişti, diverse interpretări ale cinei din urmă, care l-ar face invidios şi pe Da Vinci, sau fecioare cu trei mâini.
Vin tare din urmă şi mileurile : „mai româneşti decât sarmalele, aces­te arabescuri croşetate s-au infiltrat cumva în toate cotloanele şi casele românilor”. Locurile ideale: televizorul, monitorul, aragazul, bordul maşinii.
În lista produselor de top ale ame­najărilor interioare româneşti urmează tablourile şi tablouaşele „cu nepotul sau fiul în toată goliciunea lui infantilă şi nevinovată, stând pe burtă sau ron­ţăind un colţ de pătură”.
Nelipsite sunt şi carpetele cu „Ră­pirea din Serai” şi alte momente exo­tice, eventual conţinând nuduri, amo­raşi sau grădini. 
Imediat apar în clasament şi „ta­blourile care se găseau prin ba­zarele de la mare, cu peisaje idilice pictate în­tr-un stil naivo-imbecilizant, cu băltoa­ce, munţi, lacuri, crânguri, apusuri, căprioare şi alte necuvân­tătoare să­race cu duhul”.
Pe ultimele locuri se bat purceii-puşculiţă pictaţi cu flori pe fund, de la Cesarom, în procesiune ordonată după mărimi, fructele şi florile de plastic, sculpturile de lemn care nu erau nici populare, nici artistice, ci o combinaţie hidoasă şi „colecţia de miniaturi de sticlă (raţe, lebede, cerbi) din vitrina care era păzită la cutremur mai ceva ca bijuteriile coroanei”.