Secrete bugetare

Putând candida la titlul de cel mai (tendenţios) interpretat act normativ din România, Legea 544/ 2001, privind liberul acces la informaţii de interes public, a împlinit în acest an un deceniu. Deşi iniţiatorii ei prog­nozau că va aduce un val de transparenţă fără precedent în instituţiile publice şi că va ajuta foarte mult presa să aibă acces în „cotloane” bugetare închise până atunci de mania secre­tizării nejustificate, se poate concluziona că impactul ei a fost, fără îndoială, supralicitat.

După câteva luni de derută, compartimentele de relaţii publice şi birourile de presă s-au repliat şi, în destul de multe ca­zuri, au început un război de gherilă cu petiţio­narii. Modalităţile de descurajare au fost din­tre cele mai diverse, de la ignorarea cu scuza mereu invocată „n-am primit nimic”, până la recunoaşterea faptului că, deşi s-a primit soli­citarea, petiţiei nu i se va da curs pentru că nu există cheful necesar în acest sens. Sub 1% dintre petiţionarii rămaşi fără răspuns au cute­zat să meargă în justiţie şi să reclame faptul că le-au fost încălcate drepturile garantate de Legea liberului acces la informaţii de interes public. Pe acest lucru au mizat şi adepţii opa­cităţii din structurile bugetare, conştienţi că un astfel de demers ar fi fost făcut în întregi­me pe banii iniţiatorului. Acesta ar fi consumat timp şi bani la tribunal şi, în plus, prin taxele şi impozitele achitate, ar fi plătit şi avocaţii sau juriştii instituţiei nesimţite, le-ar fi justificat existenţa şi tot el ar fi plătit, prin aceleaşi obli­gaţii fiscale achitate, şi eventuala amendă, dată, în urma deciziei instanţei, instituţiei care refu­za să aplice legea, pentru că, se ştie, 99% din amenzile date unei instituţii publice se plătesc din banii contribuabililor. Însă refuzul de a răspunde unei solicitări legale de informaţii nu e decât una dintre armele de descurajare din arsenalul instituţiilor deranjate de Legea 544. Unele dau răspunsuri în bătaie de joc, care nu au nici o legătură cu întrebarea, altele invocă două paragrafe de legi care nu există sau îm­bra­că într-o formă ceva mai elegantă sintagma „avem onoarea să vă informăm că nu vă informăm”.

În aceste condiţii, nu e de mirare că anumite sectoare din administraţia locală timişeană refuză să facă publice contractele de achiziţii, când astfel de informaţii ar trebui să fie accesibile la orice fel de instituţie. Iar mo­tivele invocate sunt halucinante : faptul că s-au achiziţionat servicii sau bunuri de la per­soane fizice, care nu pot fi „deconspi­rate” fără acordul lor. Pe aceeaşi logică, nimeni nu ar mai avea acces vreodată la lista de achi­ziţii a unei instituţii, pentru că în spatele fiecă­rei tranzacţii, a fiecărei companii care lucrează cu statul stau persoane fizice. O altă perlă din ace­eaşi gamă e că trebuie solicitat acordul celor de la care se face achiziţia pentru a se publica aceste date. E ca şi cum Guvernul României ar fi trebuit să le ceară voie americanilor de la Bechtel pentru a le spune românilor cine le constru­ieşte cea mai scumpă autostradă din lume.

Nu e însă singura mostră de „transparenţă” arătată în ultimii ani de instituţiile de pe plan local. De exemplu, în urmă cu vreo cinci ani, ofiţeri din Poliţia ti­mişeană au venit cu ideea secretizării bugetu­lui şi apoi, a bilanţului, lucru care i-a şocat până şi pe superiorii lor de la I.G.P.R. Se per­severează însă, venindu-se mai nou pe unele comparti­mente cu conceptul „secretizării” iden­tităţii urmăriţilor general. Ceva de genul„Po­liţia îl caută pe G.I., de sex şi vârstă nede­termi­nată, ale cărui semnalmente şi semne particu­lare nu pot fi făcute publice. Cei care îl recu­nosc sunt rugaţi să sune de urgenţă la Poliţie”.