Similitudini iunie 90 - decembrie '89

Similitudini intre mineriada din iunie ‘90 si evenimentele din Decembrie ‘89 exista, chiar daca, oficial, initial dirijori, apoi inculpati au fost persoane diferite, chiar daca numarul de morti nu a fost acelasi. Unitatea de masura cu care s-a cautat dreptatea, adevarul a fost, insa, diferita. Prima similitudine ar putea fi raportata la cauzele care au scos manifestantii in strada. A doua - la modul in care s-a "dialogat" cu ei. A treia - la pozitia oficiala a celor care au "dialogat" cu masele iesite in strada. A patra - la intrebarile ramase fara raspuns (din cauza unui proces cu adevaruri mistificate intr-un caz si adevaruri trunchiate, in celalalt). A cincea - la sentintele din cele doua dosare care, potrivit legii, consfintesc, prin sentinte definitive si irevocabile, un adevar inatacabil.

O sentinta recenta, data intr-un caz extrem de mediatizat si analizat timp de aproape 19 ani, dovedeste ca dreptatea se poate imparti dupa unitati de masura diferite - si asta fara explicatii, fara mustrari de constiinta si, mai ales, fara repercusiuni asupra celor care o impart stramb. E vorba, de data aceasta, despre decizia de scoatere de sub urmarire penala a fostului presedinte, Ion Iliescu, din dosarul privind mineriada din 13 - 15 iunie 1990. Si parca nici nu mai conteaza ca sentinta-epitaf a mineriadei a fost data, intr-o umilitoare coincidenta, in zilele in care era comemorata...

Prin aceasta sentinta am aflat ca, dupa o cercetare de aproape 19 ani, nu exista vinovati si, daca nu exista vinovati, inseamna, logic, ca implicit faptele sunt infirmate... "Se declansase o actiune anarhica. O devastare de institutii ale statului. Eu ce trebuia sa fac? Sa stau cu mainile in san?" Asa a motivat chemarea minerilor la Bucuresti si modul in care au fost reprimate manifestatiile, domnul Ion Iliescu - fost invinuit, actual scos de sub urmarire penala in acest dosar.

Intrucat zarurile au fost deja aruncate, intrucat pentru indreptarea erorilor din acea frantura de istorie contemporana din 13 - 15 iunie 1990 nu mai e nimic de facut, intrucat este tardiv sa ne pierdem in "amanunte" gen tergiversarea procesului ori trucuri judiciare - care trucuri au dus la vicii de procedura; care vicii au dus la reluarea cercetarilor; care cercetari au dus, tardiv, la verificari ale inspectiei judiciare in cazul procurorului-cheie in dosar, generalul Dan Voinea; care ancheta disciplinara, tot tardiv dispusa, nu si-a mai avut sensul : generalul Voinea se pensionase; si, toate la un loc, esalonate pe un termen pare-se bine calculat, au dus, pe de o parte, la prescrierea unor fapte, iar pe de alta, la decizii de scoatere de sub urmarire penala sau incetare a urmarii penale -, ramanem doar cu o stranie senzatie de deja-vu. Oprita undeva un Decembrie ‘89. Care senzatie ne da confirmarea impartirii dreptatii cu unitati diferite de masura si care raportandu-ne la evenimentele din iunie ‘90, ne determina sa ne intrebam nu numai Cine a tras? , ci si Din ordinul cui a tras?

In decembrie ‘89, la intrebari similare, nascute e drept intr-un alt context, poporul roman primea raspunsul (partial) la finele unui proces de o celeritate neverosimila, finalizat cu executia, in ziua de Craciun, a inculpatilor, sotii Ceausescu. Intr-o democratie deja rodata, le-a primit, de jure, oficial si irevocabil, dupa un proces de 19 ani. De facto, insa, nu le-a primit. Sau cel putin realitatea de acum nu gaseste limbaj comun cu realitatea de atunci. Aspect care, din punct de vedere al legii, nu are, oricum, nicio valoare...