„Singurul remediu împotriva extremismului este investiţia publică în cultură şi educaţie”

La Timişoara a fost organizat, zilele trecute, un marş de protest al Noii Drepte, îndreptat împotriva „mafiei imobiliare ţigăneşti”, în timpul căruia au fost scandate lozinci cu vădită tentă rasistă. Autorităţile nu au reacţionat în niciun fel, deşi există legislaţie care interzice manifestările rasiste.

Dat fiind faptul că nu este prima manifestare de genul acesta a Noii Drepte – doar anul acesta au fost organizate, tot la Timişoara, alte cinci mişcări similare, pornind de la teme purtătoare de conflict, aflate în atenţie sau în dezbatere publică – şi date fiind aderenţa tot mai mare pe care această mişcare de extremă dreaptă o are la public, dar şi ascensiunea grupărilor din această familie politică în întreaga Europă, întrebarea este dacă aceste mişcări reprezintă un pericol sau, la rândul lor, trebuie privite şi tratate cu toleranţă?

L-am invitat pe Sergiu Mişcoiu, specialist în teoriile construc­ti­vis­te şi alternative aplicate formării şi funcţionării comuni­tăţilor politice şi, mai ales, emergenţei grupurilor radicale şi extremiste, să răspundă la câteva întrebări privind aceste manifestări extremiste care, în momentul de faţă, în România, sunt benigne, dar în faţa cărora – ne obligă istoria recentă – trebuie să manifestăm prudenţă, la momentul oportun.

 „Autorităţile competente erau obligate să se sesizeze din oficiu”

Noua Dreaptă a organizat, la Timi­şoara, cel de al şaselea miting de pro­test de anul aces­ta, îndreptat împotriva „mafiei imobiliare ţigă­neşti”, fiind scandate lozinci cu vădi­tă ten­tă rasistă. Pot sau trebuie pri­vite astfel de manifestări cu îngăduinţă? Care ar trebuie să fie reacţia autorită­ţilor, a socie­tăţii civile, a mass-media?

În conformitate cu legislaţia româ­nească în vigoare, instigarea la ură ra­sială reprezintă o contravenţie. Autori­tăţile competente erau obligate să se sesizeze din oficiu şi să ia măsurile de rigoare; ele nu au nicio scuză că nu fă­cut acest lucru. Din punct de vedere moral, înteţirea manifestărilor rasiste şi anti­semite este, fără îndoială, alarmantă. Cred că societatea civilă a reacţionat ferm, deşi poate destul puţin vocal. În afara iniţiativei dumneavoastră, lăuda­bile, mass-media se preocupă, din păca­te, destul de puţin de aceste aspecte.

Cât de toleranţi trebuie să fim faţă de o minoritate pentru a-i respecta drepturile, dar în egală măsură pentru ca, prin protejarea acestora, să nu creăm frustrări unei majori­tăţi şi, iată, să deschidem ca­lea spre astfel manifestări?

De la bun început, faptul că vor­bim despre tolerarea minorităţilor este grăitor pentru modul în care înţelegem să judecăm relaţia majoritate-minori­tate. De vreme ce textul constituţional prevede în mod explicit drepturi pentru cetăţenii aparţinând minorităţilor naţio­nale, cred că nu putem vorbi de tolera­re (înţeleasă ca permisivitate a celui care domină faţă de cel mai slab), ci de trata­ment egal cu cel aplicat cetăţenilor ro­mâni de etnie română. De aceea, sun­tem obligaţi să respectăm diversele moda­lităţi de manifestare în spaţiul public a identităţii grupurilor minoritare (de la limbă şi obiceiuri până la formele cul­tului religios sau vestimentaţie).

Pe de altă parte, toţi cetăţenii Româ­niei sunt obligaţi să respecte legile în vigoare, iar autorităţile publice au obli­gaţia să impună respectarea legii. Da­că anumiţi cetăţeni se organizează în gru­puri infracţionale de tip mafiot, acest lucru este intolerabil, iar statul trebuie să mobilizeze resurse pentru a le eradi­ca. Trebuie, însă, trasată în mod expli­cit o linie de demarcaţie între reprimarea infracţionalităţii, care este, în mod evi­dent, dezirabilă, şi discriminarea unor grupuri etnice, rasiale sau religioase, care este inacceptabilă. Amalgamul unor formule precum „mafia ţigăneas­că” este regretabil, pentru că stigmati­zează un grup etnic, identificându-l cu o formă specifică de manifestare a in­fracţionalităţii.

„Grav este însă că ideile extremei drepte se banalizează prin preluarea lor în discursul public mainstream”

Reprezintă, în România, ex­tre­ma dreaptă o ameninţare pentru societate?

Manifestările extremei drepte sunt din ce în ce mai prezente în Româ­nia, mai ales după 2007 - 2008. Mai grav este însă că ideile extremei drepte se banalizează prin preluarea lor în discursul public mainstream. Pentru a realiza dimensiunile acestei banalizări este suficient să efectuăm interviuri cu indivizi obişnuiţi sau să observăm co­municatele Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, care fac re­ferire la manifestări de rasism, antise­mitism, sexism sau homofobie din par­tea aleşilor naţionali sau locali sau din partea reprezentanţilor autorităţilor publice.

Putem vorbi despre o accen­tua­re a pericolului dacă am core­la ceea ce se întâmplă în Ro­mânia cu ceea ce se întâm­plă în restul spaţiului euro­pean – unde mişcările de extremă dreaptă se află în ascensiune, câştigând, în 2010, noi locuri în Parlamentul European, în unele state fiind chiar coopta­te în arcul de putere – ori cu faptul că între astfel de gru­pări există deja alianţe şi stra­tegii transnaţionale, pentru a oferi amplitudine şi a conferi forţă – o dovadă fiind Frontul Naţional European, la care a aderat şi Noua Dreaptă?

Extrema dreaptă europeană a fost, în mod paradoxal, solidară încă din pe­rioada interbelică, atunci când grupă­rile fasciste au fost galvanizate de suc­cesul mussolinismului şi hitlerismului. În ceea ce priveşte Parlamentul Euro­pean, trebuie să ne amintim că extre­ma dreaptă a avut o listă comună încă de la primele alegeri directe ale Parla­mentului European, din 1979.

Odată cu izbucnirea crizei din 2008, la nivel european, forţele de extremă dreapta – având, de altfel, orientări di­ferite – au intrat pe un făgaş ascendent, aşa cum s-a întâmplat şi în anii 1930 sau, în Europa de Vest, imediat după şocurile petroliere din anii 1970. La ale­gerile europene din 2009, partidele de extremă dreaptă au obţinut rezultate favorabile, reuşind să treacă pragurile electorale din peste jumătate din ţările membre şi să formeze, în cadrul Parla­mentului European, un grup de-sine-stătător. Totuşi, trebuie recunoscut că ceea ce se întâmplă, spre exemplu, în Finlanda, cu Partidul Adevăraţilor Fin­landezi, în Olanda, cu partidul condus de Geert Wilders, sau, mai aproape, în Ungaria, cu Jobbik, nu s-a întâmplat în România decât într-o formă moderată, cu P.R.M. sau P.N.G. Întrucât sistemul politic românesc este mai puţin dina­mic, formele radicale ale extremei drep­te nu au reuşit să pătrundă în Parla­ment, fiind condamnate la a se limita la acţiuni de stradă.

Care sunt factorii care expun societatea românească la pu­seuri extremiste?

Nu ştiu dacă putem vorbi de puseuri extremiste, ci, mai degrabă, de o cultu­ră publică conservatoare asezonată din ce în ce mai mult cu  puseuri de triviali­tate si grobianism, în cadrul cărora re­feririle rasiste abundă şi fac deliciul con­sumatorilor de media. Este adevărat însă că, cel puţin începând cu 2005, au­tocenzurarea din perioada anterioară a fost abandonată şi totul a devenit posi­bil, în numele aparentei libertăţi de ex­primare şi a unei invocate autenticităţi comportamentale. Deficitul de comuni­care şi absenţa culturii dezbaterii pu­blice reale au contribuit la vulgarizarea discursului public şi la normalizarea atitudinilor publice care odinioară erau cantonate în zona extremismului şi catalogate ca atare.

„Intoleranţa faţă de cei intoleranţi este condiţia de posibilitate a toleranţei”

Cum pot fi limitate manifes­tările cu caracter extremist?

Singurul remediu este investiţia publică în cultură şi educaţie. Aceasta poate aduce garanţii – ce-i drept, mi­nine – privind construirea unui climat de înţelegere şi dialog democratic. Din păcate, în ultimii ani, aceste două do­menii au fost supuse unor atacuri ma­sive, fiind înfierate ca fiind neproduc­tive şi ineficiente. Iar climatul public s-a degradat pe măsură, deschizând calea către strategiile bazate pe excluderea şi demonizarea adversarilor, specifice extremei drepte.

Cum poate fi prevenită radica­li­zarea unor astfel de grupări?

Mai întâi, printr-un control siste­ma­tic al manierei în care acestea se orga­ni­zează şi acţionează. Aşa cum am văzut în cazul Breivik, laxismul faţă de feno­menul infracţional – în speţă, deţine­rea şi utilizarea unor arme şi muniţii inter­zise de lege – poate produce catastrofe. Nu împărtăşesc deloc convingerea că, în numele libertăţii, trebuie să facem rabat de la imperativele siguranţei publice sau securităţii naţionale.

În 2002, Guvernul României a adoptat O.U.G. 31, catalogată de Gabriel Andreescu drept „cel mai radical act normativ de după 1989 în materia liber­tăţii de expresie şi a dreptului de aso­ciere”, deci a două va­lori esen­ţiale funcţionării unei de­mocra­ţii. Totuşi, pare că acest act nu are niciun im­pact. Cum explicaţi?

În România, din nefericire, avem o serie de principii care au fost trans­puse în legi care nu sunt respectate. Haosul normativ şi cultura publică a descurca­tului fac ca multe instituţii să funcţio­neze doar pe hârtie. În princi­piu, însă, cred că legile care limitează libertatea de ex­presie a persoanelor care instigă la di­verse forme de ură colectivă sunt bineve­nite. Intoleranţa faţă de cei intoleranţi este condiţia de posibilitate a toleranţei.

CV Sergiu Mişcoiu

Sergiu Mişcoiu este lector la Facultatea de Studii Europene din Cluj, unde a obţinut licenţa şi titlul de master în Studii Europene, acesta din urmă dublat de diploma de studii aprofundate în ştiinţe politice la Paris-Est Marne-la-Vallée (Franţa), şi colaborator al Catedrei de Politologie a Universi­tăţii de Vest, din Timişoara.

Este doctor în ştiinţe politice al Universităţii Paris-Est Marne-la-Vallée şi doctor în istorie al Universităţii „Babeş-Bolyai”, din Cluj-Napoca, iar din 2010, şi conducător de doctorate în ştiinţe politice la Universitatea Paris-Est. Domeniile sale de interes sunt teoriile construc­tiviste şi alternative aplicate formării şi funcţionării comuni­tă­ţilor politice şi, mai ales, emergenţei grupurilor radicale şi extremiste.

Este autor al cărţilor Naissance de la nation en Europe. Théories classiques et théorisations constructivistes (Paris, L’Harmat­tan, 2010), Formarea naţiunii. O teorie socio-construc­tivistă (Cluj, Efes, 2006) şi Le Front National et ses répercus­sions sur l'échiquier politique français (Cluj, Efes, 2005), co-autor şi co-editor al mai multor volume naţionale şi interna­ţio­na­le, autor al 25 de articole publicate în România, Franţa, Marea Britanie, Belgia, Moldova şi Ungaria.

Sergiu Mişcoiu este, de asemenea, director executiv al Centrului de Studii Politice şi Relaţii Internaţio­nale, recenzor pentru Freedom House (Nations in Transit), membru al echipei Laboratorului Espaces Ethiques et Politiques al Universităţii Paris-Est şi editor executiv al revistei ştiinţifice Studia Europaea.