Boala sistemului de sănătate publică din România este de notorietate deja. Problemele din acest sector nemulţumesc şi personalul medical, şi beneficiarii serviciilor din sistemul de sănătate. Aceste vulnerabilităţi, spun specialişti care au analizat deficienţele cu care se confruntă sănătatea, pornesc de la lipsa, până în urmă cu doi ani, a unui set de politici de sănătate publică şi a soluţiilor de implementare a lor, dar şi de la obiceiul de a substitui specialiştii în organizarea sistemelor de sănătate cu practicieni, chiar şi de elită.
Prof. dr. Virgil Păunescu, consilier prezidenţial pe probleme de sănătate publică, afirmă că lucrurile au început, însă, să se mişte în direcţia bună, că avem o strategie de politici de sănătate care au şi început deja să fie puse în aplicare, dar că e nevoie de timp, şi nu de populism care nu are susţinere în realitate. 


„Avem nevoie de oameni specializaţi în organizarea sistemelor de sănătate”

Deficienţele din sistemul de sănătate publică sunt în centrul atenţiei autorităţilor, media, opiniei publice. Care sunt, însă, principalele probleme din politicile de sănătate publică în România?
Multe... În urmă cu aproximativ trei ani de zile, sesizând că nu există o viziune şi nici măcar un set de politici în sănătate, s-a decis, la nivelul Administraţiei Prezidenţiale, înfiinţarea unor comisii de specialişti, apolitice – oamenii nu au fost căutaţi după criterii politice şi nici nu li s-a cerut să se înregimenteze politic –, care să elaboreze şi să prezinte un document de viziune privind direcţia în care dorim să mişcăm lucrurile şi, sub această viziune (pusă în dezbatere publică), să se treacă mai departe la elaborarea unor principii, a unor politici şi, dacă se putea (la învăţământ s-a atins acest nivel) să se treacă la propuneri legislative.
În privinţa sănătăţii, a fost o comisie pornită puţin mai târziu, pentru că am vrut să vedem cum funcţionează Comisia de învăţământ – dacă nu se face reformă în sistemul de învăţământ medical, care nu poate fi scos din contextul învăţământului general, era puţin probabil că se putea face ceva în sănătate. Comisia de sănătate a fost condusă de prof. univ. dr. Cristian Vlădescu, profesor în organizare sanitară (profesor la Universitatea de Medicină şi Farmacie “Victor Babeş” Timişoara –n.r.). (Aici aş face o paranteză, amintind de un obicei pe care îl consider chiar periculos, împământenit de 20 de ani, şi anume ideea că dacă un om e bun cardiolog sau bun chirurg e şi bun manager. De mulţi ani, în străinătate, sistemele de sănătate sunt coordonate de specialişti în administraţie sanitară, nu de practicieni. De aceea avem nevoie şi de oameni specializaţi în organizarea sistemelor de sănătate, mai precis a sistemelor de sănătate bazate pe sisteme de asigurări de sănătate). Aşa s-a ajuns la profesorul Cristian Vlădescu, să nu spun singurul, să spun cel mai bun specialist în organizare sanitară pe care noi l-am găsit. După un an de zile de la numire, a elaborat, împreună cu o comisie care l-a asistat, un document care identifică un set de 19 probleme, (le-am putea numi şi politici, pentru că se referă la politica medicamentului, cea de resurse umane, de finanţare şi altele), dar şi soluţii la acestea. Documentul nu este, însă, încheiat, se lucrează şi acum la el, dar a reprezentat un pas înainte. Comparat cu orice alt document anterior, se va vedea diferenţa de calitate. Şi orice alt document anterior am căuta, vom găsi trimiteri de acest gen doar în programele de guvernare unde, la capitolul sănătate sau educaţie, sunt alocate câteva pagini cu idei generale, disparate, fără termene, fără resurse, adică un fel de culegere de idei. Din acest punct de vedere, toate Gvernele de după 2008 au avut la dispoziţie acest document şi Preşedintele l-a înmânat mai întâi ministrului Bazac, acum i l-a înmânat domnului Cseke, în ideea că din el fiecare ministru îşi va face, în funcţie de resurse, un plan, aşa încât să existe o continuitate pe aceste politici dezvoltate până la un punct de strategia prezidenţială.

S-a ţinut cont de ceea ce s-a spus în această strategie?
Da. De exemplu, raportul prevedea apariţia de standarde, de protocoale, de ghiduri, iar sub conducerea ministrului Bazac au fost elaborate zece ghiduri şi protocoale de practică pe primele zece boli ca şi incidenţă şi cost în România. Apoi, tot raportându-se la strategia elaborată de profesorul Vlădescu, actualul ministru, domnul Cseke Attila, a făcut un lucru esenţial, ce trebuia făcut de foarte mult timp : descentralizarea masivă a sistemului, peste 370 de spitale fiind trecute la administraţiile locale. De asemenea, este în pregătire introducerea coplăţii, amânată pentru o perioadă, însă, din cauza dificultăţilor economice – în cazul celor care nu-şi pot permite această coplată, şi nu sunt puţini, statul trebuia să contribuie. Tot urmând acest program, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate a început, cu rezistenţa de rigoare, introducerea mecanismului de compensare pe clase terapeutice şi, potrivit statisticilor, e o creştere a prescrierilor de medicamente generice, mai ieftine. În principiu, cei doi miniştri care au preluat această strategie au încercat să ţină cont de ea. În primul rând pentru că, la preluarea mandatului, nu aveau la îndemână niciun alt document – public, dezbătut, criticat sau necriticat, dar însuşit de majoritatea specialiştilor din domeniu –, care să le ghideze activitatea. Iar în lipsa acestui document, fiecare a încercat să inventeze reforma lui şi, dacă se putea, să le poarte şi numele.


„Cât se colectează din contribuţia pentru sănătate atât se pune la dispoziţia C.N.A.S.”

La dezbaterea cu tema „Reforma sistemului sanitar românesc”, organizată zilele trecute de Institutul de Studii Populare şi Fundaţia “Konrad Adenauer Stiftung”, aţi afirmat, printre altele : „Pentru ca medicii români să fie bine plătiţi aici, contribuţia populaţiei la fondul de sănătate ar trebui să crească la 20%”. Nu ar fi mai bine să se „umble” la direcţia care li se dă banilor colectaţi în numele sănătăţii şi care ajung la bugetul de stat, iar de acolo sunt direcţionaţi şi spre alte sectoare?
Această discuţie e mai veche. Pot să vă spun, că, din datele pe care noi le avem în mod oficial, din anul 2002 sau 2003, când s-a făcut publică direcţionarea unei părţi din fondurile sănătăţii înspre fondul de pensii, dacă îmi amintesc bine, nimeni, niciodată, nu a mai umblat la fondul de sănătate. Acest aspect poate fi verificat urmărind execuţia bugetară. Cât a colectat din acea contribuţie pentru sănătate atât s-a pus la dispoziţia C.N.A.S. pentru a fi cheltuită. Eu cred că această informaţie este depăşită şi nu e corectă.


„Dacă spitalele ar fi transformate în O.N.G.-uri de interes public, administrarea banilor ar fi mai simplă”

Revenind la propunerea de majorare a cotei de sănătate la 20%. Aţi anticipat, totuşi, că nu va fi acceptată. Care ar fi alternativa?
În România, salariile medicilor sunt mici, de circa zece ori mai mici decât ale celor din Vest – mi-e greu, însă, să vă dau o sumă concretă, pentru că diferă de la ţară la ţară şi, în general, variază în funcţie de numărul de ore de gărzi pe care îl fac. Ceea ce am vrut când am luat în discuţie acest aspect, la dezbaterea de la Institutul de Studii Populare, a fost să propun un exerciţiu de logică. Dacă salariile din spitalele din România sunt cam 70 - 80% din bugetul spitalului, iar raportate la fondul de sănătate sunt peste 50%, în cazul în care vrei să le ridici măcar la jumătatea celor din Occident înseamnă să le măreşti de cinci ori. Or, să le măreşti de cinci ori în condiţiile în care fondul de salarii depăşeşte jumătate din totalul alocat sănătăţii, înseamnă să strângi măcar de patru ori mai mulţi bani la sănătate. Iar ca să strângi aceşti bani, trebuie să măreşti contribuţia. Deci, ideea era că, în momentul de faţă, nu sunt resurse pentru a creşte salariile personalului medical decât dacă găsim alte mecanisme de finanţare. Acestea ar putea fi generate, de exemplu, prin schimbarea modului de organizare a spitalelor. La ora actuală, sunt unităţi publice, iar salariile sunt stabilite prin ordin de ministru, prin contractul-cadru, deci nu sunt negociate. Dacă spitalele ar fi transformate în organizaţii nonguvernamentale, cu acelaşi „patron”, Consiliul Local, Judeţean, (Ministerul Sănătăţii, în cazul celor care au rămas la minister), modalitatea de administrare a banilor în interiorul acestei entităţi ar fi mai simplă. Dar nici în acest context să nu vă aşteptaţi că salariile ar putea creşte de zece ori, ar putea creşte pentru acei medici care au o activitate mai intensă.

Cum e văzută ideea aceasta de către oamenii din sistem?
Aspectul acesta l-am discutat momentan doar cu ministrul. Doar că acum sunt probleme stringente de analizat – se realizează bugetul pe anul viitor, care ar putea fi mai mic decât cel pe anul acesta, ţinând cont de deficitul pe care România s-a angajat să-l realizeze pe 2011. În acest context, una dintre soluţii ar fi fost schimbarea, printr-o lege, a modului de organizare a spitalelor din unităţi publice în O.N.G.-uri de interes public, patronate de aceleaşi instituţii şi care ar putea face împrumuturi bancare. Sigur, asta ar însemna un plan de afaceri, un efort managerial mult mai complex decât cel care se face acum.


„În 2007, când s-a redus contribuţia cu 2%, s-a produs un minus de circa un miliard de euro”

Vorbim de banii alocaţi sistemului de sănătate, intrat, spun mai multe voci, în colaps. Totuşi, potrivit Planului Strategic al Ministerului Sănătăţii Publice 2008 - 2010, Ministerul a beneficiat, în 2007, de o dublare a fondurilor alocate sănătăţii publice, de la 2,1 miliarde de euro în 2004, la 4,3 miliarde în 2007, aspect pe care l-a subliniat şi Preşedintele. Cu toate acestea, infrastructura lasă de dorit, bani de medicamente şi produse parafarmaceutice nu sunt, personalul medical este prost plătit...
Lumea a uitat de achiziţiile uriaşe făcute în această perioadă. Nu am la îndemână cifrele, dar vă spun că s-au achiziţionat peste o mie de ambulanţe, aparatură de sute de milioane de euro, s-au reparat foarte multe spitale, s-a făcut acel program de evaluare a stării de sănătate a populaţiei, de circa 200 de milioane de euro (program cu care nu am fost şi nu sunt de acord, pentru că, în esenţă, nu aduce nimic nou), s-au dublat salariile în această perioadă. Îmi amintesc că în 2006, când eram directorul Spitalului Judeţean din Timişoara, fondul de salarii al spitalului era undeva la 53 - 54% din buget, iar în 2007 - 2008, s-a produs în unele locuri chiar o dublare a salariilor personalului medical (nu la Spitalul Judeţean din Timişoara, unde au crescut în medie cu 40%), iar fondul de salarii a depăşit 70% din buget, înghiţind bani de medicamente şi materiale sanitare.

În cadrul aceleiaşi dezbateri de la Institutul de Studii Populare aţi afirmat că pentru a aduce fonduri la sistemul de sănătate trebuie să se dezvolte şi sistemul privat al asigurărilor de sănătate, ca „o alternativă la monopolul statului”. Concret, cum vedeţi funcţionarea unui astfel de sistem?
Această strategie concepută de profesorul Vlădescu nu inventează roata, s-au luat ca model cele mai performante sisteme de sănătate din lume. După ştiinţa noastră, cel mai performant sistem de sănătate declarat de O.M.S. este cel francez. Acolo există patru tipuri de contribuţii de sănătate. În primul rând, se plăteşte o asigurare socială anuală, obligatorie, ca şi la noi, doar că în Franţa este de vreo zece ori mai mare (dacă noi plătim în medie 200 de euro, în Franţa, aceasta este de peste 3.000 de euro). Al doilea tip de contribuţie îl reprezintă asigurările medicale obligatorii private (cum e în cazul sistemului de pensii, la noi). În al treilea rând, sunt asigurările private opţionale, iar a patra sursă este coplata. Aşa se ajunge la o sumă finală mult mai mare decât cea care revine sistemului de sănătate din România. Dacă noi vrem să-i ajungem sau să ne apropiem de ei, trebuie să facem doar ceea ce au făcut şi ei.
În 2007, când Guvernul liberal a redus contribuţia la asigurări de sănătate de la 7 la 5%, am crezut că, aşa cum fusese înţelegerea, acel 2% va merge în acest fond de asigurări private obligatorii, ca şi la fondul de pensii. Acest sistem ar fi permis o competiţie cu fondul de asigurări de stat, care acum deţine monopolul – noi nici nu ştim dacă funcţionează bine sau rău, neavând termen de comparaţie. Când s-a redus contribuţia cu 2%, când au fost scoşi de la plata acestei contribuţii pensionarii cu pensii sub o mie de lei, dintr-o dată în sistem s-a produs un minus de circa un miliard de euro.

E o diferenţă între salariile din România şi cele din Franţa...
E adevărat, dar oamenii, când se referă la calitatea actului medical, spun „Noi plătim, vrem să fim trataţi ca în ţările civilizate”. Dar, repet, cei din ţările civilizate contribuie cu sume de zece ori mai mari la sistem, pentru că, e adevărat, au salarii de zece ori mai mari. Dar au salarii mai mari pentru că e productivitate de zece ori mai mare. E un cerc vicios din care nu putem ieşi, oricât de populişti am vrea să fim.


„Preşedinţia a trimis memoriul A.T.I. Ministerului Sănătăţii”

La finele lunii august, Societatea Română de Anestezie Terapie Intensivă, Comisia A.T.I. a Colegiului Medicilor din România şi Comisia A.T.I. a Ministerului Sănătăţii au înaintat o Scrisoare deschisă mai multor instituţii din România, printre care şi Preşedinţiei României. Aţi analizat propunerile făcute?
Ştiu despre această scrisoare deschisă înaintată şi Preşedinţiei, am discutat despre el inclusiv cu dr. Dorel Săndesc (şeful Secţiei A.T.I. din cadrul Spitalului Judeţean Timişoara, unul dintre semnatarii Scrisorii deschise – n.r.). Am trimis memoriul ministrului Sănătăţii – o sarcină a noastră, atunci când primim sesizări, este şi de a “presa” instituţiile, în măsura în care solicitarea este raţională –, iar o primă discuţie cu ministrul a avut loc. Am şi discutat despre acest document, raţional şi foarte bine structurat, cu domnul Cseke. E, însă, o problemă : de fiecare dată când se schimbă ministrul, trebuie să ai răbdare o perioadă de timp până când se instalează noua echipă, începe să înţeleagă ce are de făcut. Va mai dura până când acest document ar putea fi transpus într-o strategie a Ministerului Sănătăţii. Lucrurile nu s-au mişcat încă, pentru că sistemul este într-o situaţie atât de dificilă – pe fondul crizei, pe fondul descentralizării –, încât ministrul a considerat că nu a venit momentul discuţiei acelei scrisori deschise, o solicitare punctuală şi foarte importantă în contextul problemelor pe care le are sistemul.


Experienţa profesională a prof. Dr. Virgil Păunescu

În domeniul medical şi ştiinţific :
* doctor în ştiinţe medicale, specialitatea Fiziologie normală şi patologică – 1996
* coordonatorul Centrului Regional de Imunologie de Transplant – 2000
În domeniul managerial :
* consilier municipal în Timişoara – 1996
* director adjunct Direcţia Resurse Umane şi Formare Profesională, Ministerul Sănătăţii – 24 ianuarie 1997 - 1 aprilie 1997
* director Direcţia Resurse Umane şi Formare Profesională, Ministerul Sănătăţii –1 aprilie 1997 - 2000
* competenţă în conducerea serviciilor medicale şi sociale – din 1998
* preşedintele Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate – 2000 l director Departamentul Relaţii Internaţionale a U.M.F. Timişoara – din 2001
* director al Spitalului Judeţean de Urgenţă Timişoara – mai - octombrie 2005 l ministru secretar de stat în Ministerul Sănătăţii – Asistenţa Medicală – octombrie 2005 - iunie 2006
În domeniul didactic :
* profesor universitar la Disciplina de Fiziologie a U.M.F. Timişoara – din 2001 l şeful Catedrei de Fiziologie - Imunologie 3, U.M.F. Timişoara – din 2000


Măsuri de urgenţă propuse de Sectorul A.T.I.

Pe lista de propuneri de măsuri de urgenţă, cuprinsă în Scrisoarea deschisă, redactată de Societatea Română de Anestezie Terapie Intensivă, Comisia A.T.I. a Colegiului Medicilor din România şi Comisia A.T.I. a Ministerului Sănătăţii şi trimisă, la finele lunii august, Ministerului Sănătăţii, Guvernului României, Parlamentului României şi Preşedinţiei, se regăsesc :
* Deblocarea posturilor din sistemul sanitar şi asigurarea unei normări corespunzătoare, îndeosebi în sectoarele critice.
În acest context semnatarii îşi exprimă totalul dezacord cu iniţiativa legislativă a Ministerului Sănătăţii de a limita sau interzice personalului medical practicarea profesiei atât în sectorul public, cât şi în cel privat, pe care o consideră o măsură de natură să accentueze criza majoră de resurse umane din sistemul sanitar românesc.
* Realizarea unui program naţional de audit şi modernizare a infrastructurii spitalelor (reţele de gaze medicinale, reţele electrice, sisteme de aer medicinal, sisteme de prevenire a incendiilor etc.)
* Continuarea şi finalizarea programului naţional de modernizare şi dotare a secţiilor A.T.I., aprobat şi demarat de Ministerul Sănătăţii, la propunerea Comisiei A.T.I.
* Scoaterea finanţării secţiilor A.T.I. din sistemul DRG şi asigurarea unei finanţări pe serviciu, printr-un program special de la bugetul Ministerul Sănătăţii, care să asigure acoperirea costurilor reale din acest sector.
* Realizarea unui program naţional care să asigure finanţarea serviciilor de service a aparaturii din dotarea spitalelor.
* Realizarea unui program naţional de modernizare a blocurilor operatorii.
* Realizarea unui program naţional de pregătire a spitalelor pentru situaţii deosebite şi dezastre.