Spaima nejustificată în faţa Unicameralului

Guvernul adresa Preşedinţiei Ro­mâ­niei, în martie 2010, Proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei, care prevede, printre altele, re­nunţarea la structura bica­merală a Parlamentului şi trecerea la o formă unica­me­rală şi diminuarea numă­rului de parlamentari la 300, în loc de 471 de senatori şi deputaţi, câţi sunt în prezent. O formulă inutil bugetofagă. În momentul de faţă, costul mediu al unui parla­mentar român este de 7.000 de euro pe lună (cost care include indemnizaţia, diurna, suma forfetară, decontul de transport, decontul de cheltuieli pentru internet şi telefon mobil, decontul de cazare în Bucureşti, circumscripţii şi străină­tate), sumă la care se adaugă chel­tuieli gen in­formarea parlamen­tarilor în mod egal, pensiile speciale ale acestora ori privi­legiile primite şi după înceta­rea mandatului.

Deşi imediat după anunţarea propunerilor de modificare a legii funda­mentale, o serie de voci din opoziţie se inflama­seră, clamând pregătirea instaurării unui regim tiranic, la puţin timp au trecut subiectul sub tăcere, deşi orice modificare adusă la Con­stituţie este de importanţă majoră şi se impune tratată, prin dezbateri bine articulate, nu doar prin obişnuitul deja zgomot de fond. Un an, până când preşedintele a reluat subiectul. Iată însă că acum opoziţia şi-a revizuit atitudinea, măcar în privinţa acceptării dialogului. Rămâ­ne de văzut dacă a fost abandonată sau păs­trată retorica privind regimul tiranic pe care îl întrevăd unii în viitorul politic al ţării.

Totuşi, temerea nu are justificare, din cel puţin trei motive :

1. Dacă prevederile Constituţiei din 1991, privind reînfiinţarea Parlamen­tului bicameral au fost justificate prin temerea faţă de o posibilă reeditare a experienţei regi­mului totalitar anterior anului 1989, menţine­rea lor şi în Constituţia din 2003 nu a mai fost justificată. Cel puţin, nu în forma în care func­ţionase bicameralismul timp de 12 ani, adică într-o asimetrie formală doar (în care şi sena­torii, şi deputaţii au fost aleşi prin acelaşi sistem de vot, direct de către cetăţeni, au reprezentat aceeaşi populaţie şi au avut un mandat comun de patru ani), cele mai importante decizii (inves­tirea Guvernului, moţiunea de cenzură, asu­ma­rea răspunderii, adoptarea bugetului) fiind luate în şedintele comune ale celor două Camere. 

2. Apoi, să luăm în calcul contextul geopolitic, România fiind parte a unor structuri consolidate pe principiile democraţiei şi respectării drepturilor omului.

3. Actualul context global arată că mai mult de jumătate dintre statele lumii au Parlament unicameral, în U.E. fiind 14 astfel de state (dintre care patru – Bulgaria, Finlanda, Portugalia şi Slovacia – au ca formă de organizare republica semiprezidenţială, asemenea României) şi, în plus, nu s-au înregistrat situaţii de trecere sau revenire de la unicameralism la bicameralism, din cauza unei experienţe eşuate, ci doar în sens invers – Danemarca a renunţat la sistemul bicameral în 1953, Suedia a exersat un bicameralism egalitar până în 1969, iar Islanda, până în 1991.

În altă ordine de idei, Parlamentul unicameral se pliază mai bine actualului context socio-politic decât unul bicameral asi­metric (deşi al României este simetric, de fac­to) – avem un caracter unitar al statului, o omo­genitate naţională şi lipsesc clivajele importan­te care să necesite existenţa unei Înalte Ca­me­re chemată să reprezinte interese foarte diferite.

Propunerile de modificare a Constituţiei pot fi citite la adresa : http://www.presidency.ro/static/Tabel_comparativ _textul%20actual_Constitutiei-text_propus-1%20iunie%202011.pdf