Speranta, la A.T.I.

In martie 1990, la Timisoara, din balconul Operei se citea, in fata unei multimi imense de oameni, care nu isi pierdusera insufletirea, speranta si sentimentul de solidaritate cu care au iesit in strada in Decembrie, Proclamatia de la Timisoara. Punctul 8 al acestei Proclamatii – care prevede interzicerea accesului la demnitati publice a fostilor activisti ai Partidului Comunist Roman si care, aplicat, ne putea duce intr-o alta directie – a devenit unul dintre cele mai importante si intens disputate documente ale Romaniei post-revolutionare. Oficial, aplaudate sau macar necontrazise. Neoficial, sabotate.

Nu s-a intamplat nimic, in acest sens, in ciuda declaratiilor obsesive, facute timp de peste 18 ani, de istorici si nume de marca ale societatii civile, care avertizau ca suntem pe un drum gresit, care arata, de ani buni, ca principalii vinovati pentru situatia in care se afla societatea romaneasca sunt fostii activisti comunisti, ramasi in pozitii-cheie in clasa politica si, unii, mai mult chiar decat au fost.

Nu s-a intamplat nimic in ciuda promisiunilor publice facute de politicieni in fata aceleiasi societati civile si in fata poporului. Promisiuni care s-au dovedit minciuni desantate, care dezvaluie teatrul ieftin pe care l-au jucat in fata noastra, umilindu-ne, an dupa an, cu o dezinvoltura in fata careia treci de la sentimente de revolta, la frustrare.

Nu s-a intamplat nimic in ciuda manifestatiilor de protest derulate pe parcursul multilor ani post-decembristi. Nici greva foamei pe care, in mai 1990, zeci de studenti si intelectuali au facut-o in Piata Universitatii, din Bucuresti – locul care, in mai putin de o luna, de altfel, urma ca legea, democratia, libertatea sa fie dirijate cu bata –, in semn de protest fata de blocarea Punctului 8 si a unui viitor curat, nu a rezolvat problema. Cu atat mai putin, formele de protest intelectuale ale Societatii Timisoara. Timp de patru ani, in 1998, 2000, 2001 si 2007, aceasta nu a acordat premiul Speranta, decernat pentru cea mai insemnata contributie la instaurarea democratiei, destramarea structurilor comuniste si mentinerea sperantei in Romania.

Nu s-a intamplat nimic nici dupa ce, in decembrie 2006, vocea care vorbeste in numele statului roman, presedintele tarii, a condamnat oficial, de la tribuna Parlamentului, regimul totalitar comunist din Romania. E suficient sa ne amintim iesirile isterice, vulgare, agresive, pe care le-au avut unii dintre alesii neamului in acea zi, iesiri care au tras valul pictat de pe niste hidoase prelungiri – nerecunoscute, dar de necontestat – ale fostului aparat comunist.

Nici nu se va intampla nimic in viitorul apropiat. Totusi, poate, intr-un buzunar al camasii purtate in primavaraticul Decembrie ori intr-un colt al sufletului, mai gasiti niste resturi de speranta. Dramuiti-le pana prin 2019 cand, ni se spune, dosarele privind evenimentele din 16 - 22 vor putea fi declasificate. Atunci, poate, vom regasi niste piese din puzzle-ul rosu, care, iata, are inca puterea sa tina captiva inclusiv aceasta lege a lustratiei, si, cu rabdare, vom reconstrui trecutul, pentru un viitor mai bun.

Pana atunci, in fiecare Decembrie, intre 16 - 22, vom comemora – cei care vom vrea sau vom mai reusi – inca un an si inca un an de la Revolutia tineretii si a sperantelor noastre. Inca un an si inca un an in care, e adevarat, nu vom sti nici cine a tras in manifestanti in decembrie, la fel cum nu vom sti cine sau, mai exact cati sunt cei care au incremenit discutiile despre Legea Lustratiei la un timp viitor.