Stăpânii tarabelor

De mai bine de zece ani, autorităţile timişene se luptă pe brânci cu adunătura de speculanţi, bişniţari şi intermediari numită generic şi bombastic „mafia pieţelor”. Şi tot de un deceniu, „mafioţii” nu doar că nu s-au împuţinat, ci şi-au diversificat oferta, modurile de operare şi au prosperat.

Aşa s-a ajuns ca în pieţele agro-alimentare din Timişoara concurenţa, „cărămida de bază” a economiei de piaţă, să dispară cu desăvârşire, existând preţuri aliniate şi mari la absolut toate produsele, de la un capăt la altul. „Micii producători”, cu certificate aferente, care vând pe aceeaşi tarabă piersici de Periam, banane de Jamaica, roşii de Kosovo şi castraveţi islamici, sunt o specie rară de şmenari care de cincinale întregi au tarabe personalizate în pieţele în care ţăranii autentici sunt specii pe cale de dispariţie. Puţinii temerari care se încumetă să spargă cartelul bişniţarilor sunt somaţi să-şi vândă rapid producţia en-gros, la preţuri de toată jena, pentru a fi valorificată la preţul pieţei de „stăpânii tarabelor”.

Aşa că un scurt periplu prin pieţele din Timişoara e de natură să îl convingă pe orice căutător de legume şi fructe de grădină că vânzătorul de roşii şi castraveţi cu tarabă centrală are aceeaşi experienţă în mânuirea sapei cât are vânzătorul de ţigări netimbrate, nelipsit din peisaj. Există însă şi altceva care îi apropie pe cei doi comercianţi : aceeaşi atitudine de „Ce să le facem noi?”, manifestată de autorităţi. Cei de la Administraţia Pieţelor susţin că nu pot să facă anchete prin judeţ, să vadă dacă deţinătorul de certificat de producător are măcar un strat cu răsaduri pentru tonele de ceapă pe care le vinde prin piaţă, sau dacă cumva e fermier doar în lumea virtuală a internetului, în jocuri online cum e Farmville. Cei de la Primării, la rândul lor, susţin că organigrama – tot mai strâmtă de când nu se mai angajează pe pile nu le permite să verifice în teren sinceritatea solicitantului de certificat de producător, şi, probabil, după ajustarea salarială de 25% ar fi chiar tupeistă o asemenea pretenţie.

Aşa că, în lipsa oricărei forme de control, oamenii constată că e mai ieftină roşia transcontinentală străvezie de supermarket decât cea care creşte la trei kilometri de Timişoara, şi acţionează în consecinţă.

Mai grav e că şi când apar iniţiative de bun simţ, cum e cea care vizează crearea în pieţele agro-alimentare a unor locuri rezervate micilor producători locali, o propunere în acest sens a unui grup de consilieri locali timişoreni fiind aprobată acum aproape un an de Consiliul Local, cei de la Pieţe se fac că plouă, şi nici măcar nu pot preciza un motiv de bun simţ pentru care respectiva hotărâre de Consiliu Local nu se aplică. „Nu se aplică pentru că nu se aplică” – pare să devină o explicaţie perfect acceptabilă în România.

Şi, în aceste condiţii, continuă într-o veselie importurile de fructe şi legume subevaluate, care tranzitează Moraviţa, alimentând o piaţă cu un potenţial tot mai mare, pe măsură ce producătorii agricoli autohtoni capitulează pe rând şi îşi pun sapa în cui, cu ultima speranţă că pe tarlaua lor va trece un cot de autostradă, o bucată de şosea de centură sau măcar trei metri de Nabucco, pentru că din asta ar scoate profit cât n-au scos într-o viaţă de agricultor.