Strada Augustin Pacha, o poartă spre trecutul istoric al timişorenilor

Majoritatea clădirilor istorice ale Timişoarei nu mai au strălucirea de altădată. Nici oamenii care le locuiesc nu mai sunt la fel. Cavalerii şi domniţele cu crinoline au dispărut demult din Timişoara. Poveştile trecutului au rămas, însă, întipărite pe străzile secularei cetăţi, pe dalele de piatră care încă mai numără paşii trecătorilor. Una dintre veterane, o stradă mică, dar plină de istorie, ce poartă numele episcopului Augustin Pacha, a fost sărbătorită la finele săptămânii trecute. Intelectuali şi oameni simpli s-au adunat în număr mare la o lecţie de cultură în aer liber, pentru a afla piese uitate din puzzle-ul identităţii lor.

Străzile, contor de paşi şi istorie

Străzile din centrul istoric al Ti­mişoarei, punţi între trecut şi prezent, au fermecat pe mulţi dintre străinii care au călcat în vechea Cetate. Unii au venit în vizită pentru câteva zile. În­să, abia după ani s-au îndurat să se în­toarcă spre locurile natale. Ori n-au mai plecat niciodată. S-au căsătorit şi au ales să îşi crească fiii tot pe aceste străzi despre carecei mai mulţi spun că sunt atât de speciale. Ce le face atât de speciale? Arhitectura baro­că? Tre­cutul? Poveştile lor sau oamenii locului? Sau, poate, toate la un loc? Un lucru e cert : străzile centrului istoric ale ora­şului de pe Bega te cheamă să le baţi la pas, să le cunoşti poveştile, tainele ascunse până în ma­ţele pământului.

De câţiva ani, o mână de oameni de cultură bănăţeni încearcă să trezeas­că în timişoreni spiritul civic, dorinţa de a-şi cunoaşte străzile şi istoria lor, organizând în fiecare an câte o sărbă­toare stradală. Nu cu bere şi mititei, cu leagăne şi umbreluţe. Nimic în deja tradiţionalul stil românesc. Sunt mai degrabă sărbători cuminţi, cu dezbateri pe teme culturale, cu istorisiri de legen­de şi pagini din cărţile trecutului. Cu literatură, poezie, pictură şi muzică bu­nă. Circuitul străzilor spre care istori­cii au îndreptat arătătorul a pornit, acum câţiva ani, din mijlocul vechii cetăţi, începând cu Emanuil Ungureanu, a urmat Florimund de Mercy, apoi Eu­geniu de Savoya.

Anul acesta, onorată a fost strada Augustin Pacha. O stradă micuţă, dar încărcată de istorie. Străjuită pe ambe­le părţi de clădiri impunătoare prin arhitectură, din care, e adevărat, tim­pul a muşcat cu ciudă parcă, ştirbindu-le faţada pe alocuri. Însă, fie că porneşti dinspre Piaţa Unirii, din faţa Domului Catolic, sau în sens invers, dinspre li­niile de tramvai, strada te întâmpină la fel. Ar vrea, parcă, să fie tăcută întru-totul, dar nu poate. Nu doarme aproape niciodată. Pe trotuarele înguste, şi ele mâncate de vremuri, stau cocoţate în­tr-o rână maşini de toate mărimile, ca­re deseori îşi pornesc motoarele noap­tea, iar ziua se odihnesc acolo, stând în calea trecătorilor. Balcoanele clădirilor care străjuiesc strada încearcă să zâm­bească prin florile prinse cu cârlige metalice. Altele, cu faţa mâncată, s-au ascuns ruşinate în spatele unor pânze, până la reabilitare. Strada nu mai păs­trează aproape nimic din înfăţişarea pe care o avea în urmă cu multe zeci de ani, imagine întipărită pe cărţi poştale vechi sau în cărţile unor istorici locali.

De-a lungul vremii, a purtat multe denumiri. În urmă cu peste două sute de ani, s-a numit strada de la Bastion. Apoi autorităţile timpului au numit-o strada Carol, strada Domului, strada Episcopilor, strada Truman, strada Lonovici şi strada Voltaire, în funcţie de moda şi personajele importante ale epocii. Pentru că în una dintre clădirile sale, Casa Klapka, a existat o tipografie, prima din Cetatea Timişoarei, unde au fost tipărite manifeste pentru susţine­rea revoluţiei din Ungaria, aici fiind puse bazele presei bănăţene, a fost numită şi strada Presei Libere. Acum poartă numele Episcop Augustin Pa­cha, după primul episcop al Diecezei de Timişoa­ra, condamnat de Securi­tate la ani grei de închisoare, pentru... trădare.

Pe această stradă s-au scris file lungi de istorie. Momente pe care doar hainele „străjerilor” de piatră le-ar mai putea povesti întocmai cum au fost. La numă­­rul 6, strada păstrează încă fostul Han „La trompetist”, ce datează din anul 1746 şi a fost denumit aşa deoa­re­ce era condus de un fost trompetist mi­li­tar. Clădirea a fost reconstruită şi su­pra­etajată la sfârşitul secolului al XIX-lea, iar în prezent are locuinţe la etaj, iar la parter e deschis restauran­tul „Café Cu­za” şi o cafenea. Legendele spun că îm­pă­­ratul Francisc al II-lea a poposit la han, în 1817. La fel, tatăl poetului Nikolaus Lenau, dar şi domnitorul Ale­xandru Ioan Cuza, care a locuit aici, între 7 şi 8 martie 1866, aşteptând să ia trenul pentru a putea pleca în exil, spre Europa Centrală.

Lecţie de istorie, în mijlocul străzii

Sâmbătă, strada Augustin Pacha s-a umplut de timişoreni curioşi să vadă şi să audă istoria locului. Zeci de oameni s-au plimbat de la o clădire la alta, ca nişte şcolari ascultători, în timp ce istoricul Ioan Haţegan le-a dezvăluit din tainele acestora. Şi vremea a ţinut cu ei. Soarele a zâmbit pe tot parcursul lecţiei de istorie, şi chiar mult după în­cheierea ei. „Este o stradă mică, dar cu câteva clădiri care au reprezentat ceva în istoria Timişoarei. Trebuie să le pre­ţuim valoarea”. Vocea istoricului sună puternic printr-o portavoce. Timişore­nii înghesuiţi pe îngusta străduţă cen­trală îi sorb fiecare cuvânt şi încearcă să cuprindă cu privirea unghiurile, fe­restrele, statuile sau sculpturile în re­lief descrise. Curţile interioare sunt şi ele trecute în revistă, sunt imaginate dis­cuţii şi întâmplări cu cavaleri şi doam­ne din înalta societate a altor epoci.

Procesul episcopului Pacha, reluat la Timişoara

După lecţia de istorie, urmează o alta, reprezentată prin teatru de aceas­tă dată, pus în scenă, chiar în mijlocul străzii, de către doi membri ai Asocia­ţiei culturale Avangart. O piesă de tea­tru stradal, după William Totok, „Epis­­copul, Hitler şi securitatea”. La inter­secţia unor alei ale străzii Augustin Pacha este adusă o cuşcă mare de me­tal. Închis înăuntru, un bătrân îmbră­cat cu haină preoţească ţine strâns la piept o Biblie şi tace. Afară, liber, în­călecând o motocicletă puternică, un tâ­năr, şi el purtând o robă neagră, ci­teşte acuzaţiile aduse bătrânului. Îm­prejurul cuştii metalice, la distanţă mi­că, zeci de oameni ascultă schimbul de replici dintre cei doi. Cei care trec prin zonă se opresc nedumeriţi. „Despre ce-i vorba? Cine e moşul?”. Tânărul curios se apropie de faţa celui mai apropiat interlocutor, aşteptând un răspuns. „E o piesă de teatru, des­pre episcopul Augustin Pacha, despre condamnarea lui, şi..”. „Ăsta cine mai e? Am auzit de el, dar de ce e aşa de interesant de stau atâţia aici nu văd”, întrerupe nerăbdător cel dintâi. Câteva capete, dintre cei cu minţile luminate, se întorc spre locul de unde se aud co­mentariile înfundate ale celor doi, care devin dintr-odată absorbiţi de vorbele actorilor. Altora le cad constant priviri­le spre „motorul” de sub picioarele mai tânărului actor, care şi-a lipit un micro­fon minuscul de obraz ca să poată fi au­zit bine de audienţă.

Intelectuali de seamă, tineri stu­denţi şi câţiva artişti, costu­maţi în hai­ne de epocă pentru a da ae­rul societă­ţii trecute, stau în rândurile din faţă ale audienţei. Mai retraşi, dar curioşi să vadă ce se întâmplă, oameni simpli se adună unul câte unul lângă cei dintâi. Unii îşi scot aparatele de fo­tografiat şi îşi fac loc printre jurnaliştii înarmaţi cu camere profesioniste. Iese din rând un individ îmbrăcat cu un cos­tum, probabil dintr-o singură piesă, cu imprimeuri „animal print”. Îşi scoate telefonul de ultimă generaţie şi caută unghiuri de unde să fotografieze bătrâ­nul din cuşca metalică. Se mulţumeşte cu greu de pozele făcute şi mai dă de câteva ori târcoale cuştii. „Interogato­riul” bătrânului episcop continuă, iar vocea acestuia, întocmai personajului interpretat, pare tot mai obosită, mai stinsă. Pacha este acuzat de colabora­re cu naziştii, iar persecutorul citeşte sentinţa, ambalându-şi motorul ca pen­tru a-şi întări acuzaţiile grave. Episco­pul, în vârstă de 80 de ani, este con­damnat la 18 ani de carceră, zece ani pierderea drepturilor cetăţeneşti şi obli­gat la plata unor amenzi considerabile. După citirea sentinţei, iese din cuşcă şi păşeşte pe strada care îi va purta numele peste ani, închinându-se în dreptul fiecărui pantof aşezat în cale, ca simbol al episcopilor care au murit în temniţele comuniste.

Timişorenii urmează şi ei cu privi­rea fiecare pas al bătrânului actor ca­re şi-a încheiat în aplauze lecţia de isto­rie. „Cu pantofii ce fac? Rămân aici?”. Vocii, care pare să fi venit de foarte departe, i se răspunde pe un ton vesel că, oricum, starea pantofilor nu ar în­demna pe nimeni să îi fure. Audienţa se împuţinează. Unii pleacă spre case, întorcându-se spre liniile de tramvai. Alţii se duc spre Piaţa Unirii, păşind printre pantofii-simbol aşezaţi în zig-zag. Totul sub privirile a doi poliţişti locali, care au supravegheat atent pu­blicul spec­tator pe toată durata scene­tei. Şi cei câţiva artişti costumaţi în hai­ne de epo­că se retrag rapid către o ca­fe­nea din apropiere, atrăgându-şi aten­ţia celor din jur, care-i privesc admi­ra­tiv, chiar dacă rochiile şi tunicile nu mai au stră­lucirea pe care au avut-o cândva.

Câţiva dintre cei care au ascultat atent frânturi din viaţa episcopului Pacha, cel după care a fost botezată strada aflată în sărbătoare, se retrag în curtea interioară a Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Timiş. Se dă startul Tribunei Civice, o dezbatere despre strada isto­rică, despre perspectivele culturale, turistice şi social-economice ale oraşu­lui. Se fac prezentări, se emit păreri, se „digeră”, la rece, informaţii noi despre trecutul străzilor cetăţii. Audienţa, for­mată din intelectuali, dar şi foarte mulţi tineri, părinţi cu copii de grădiniţă sau chiar sugari în braţe, se lasă pătrunsă uşor de spiritul dis­cuţiilor care se des­făşoară natural, în aer liber.

În mijlocul curţii interioare, un cas­tan cu frunze ruginite se înalţă spre acoperiş. Dincolo de poarta deschisă, strada a rămas din nou goală. Doar doi, trei oameni au mai rămas să scoa­tă din mijlocul străzii cuşca metalică, încărcând-o zgomotos într-o remorcă. Nici pantofii-simbol nu mai sunt pe asfalt. Timişoreni grăbiţi trec, câlcând asfaltul tare şi lăsând în urmă, fără să ştie, o urmă din propria lor istorie, pe care, poate, peste sute de ani, alţii vor încerca să o afle.