Unul dintre şefii mei (care avea, după cărţile mi­li­tare, obli­gaţia educării mele civice) mi‑a spus că strănutul în public e interzis. “Mă rog – a revenit el, constatând că o funcţie fiziolo­gi­că (la fel ca tusea ori … che­ma­rea la toa­le­tă) nu poate fi in­terzisă – tre­buie evi­tat”. Fiind­că-l pri­veam perplex, a con­ti­nuat: “Dacă nu poate fi evi­tat, se produce cu discreţie, să nu fii observat de ceilalţi. Dacă a observat ci­neva, să se facă că n‑a … observat. Dacă e im­­po­sibilă disimularea, se igno­ră orice ra­port pe acea temă, gen «Sănă­ta­te!» «Doamne ajută!», «No­roc!» ori… alte urări, unele por­no­grafice…”

Înarmat cu aceste pre­ci­zări, am căpătat un tic: atunci când îmi vine să stră­nut, în­cer­când să evit hap-ciu-ul scot nişte onomatopee care stâr­nesc ilari­ta­tea şi rumoarea, prin anor­ma­li­ta­tea lor. Dacă, dimpotrivă, alt­cineva strănută într-un plen unde sunt şi eu pre­zent, mă po­menesc rostind: “Noroc, dar nu se zice!” După care explic cum devine situa­ţia, scenariul strănutului adică, pe care-l ştiu de la un şef al meu, mai tare la capitolul edu­caţie şi morală civică decât toţi şefii pe care i‑am avut. Hap-ciu!