Am tabieturi. Unele-s obiş­nu­inţe, precum culcatul după ora unu, altele-s renunţări, precum fumatul.

Am tabieturi care ţin de rutină. De pildă, din cauza modi­ficării unui ast­fel de tabiet, nu mai citesc poeme din colecţia “Cele mai frumoase poezii” pe care le “înghiţeam” zil­nic, de câteva ori, ca pe nişte medi­camente tămă­duitoare de suflet. De ce? Mi-am cumpărat un nou computer — mai vrednic, mai performant, mai competitiv. Pe strămoşul său îl porneam şi, până se pregătea de luptă bolbo­rosindu‑şi… tabieturile electro­nice din hard, eu citeam câteva poeme din volumaşul pus ală­turi ca o carte de rugăciuni aşezată pe noptiera creştinului credincios.

Acum apăs butonul şi n-apuc să des­chid cărţulia cu sti­huri că ecra­nul display-ului e apt com­ba­tant, drept care reportez lectura ce, fiind un tabiet, devine alt report pe parcursul zilei şi constat, la bilanţul lunar că n-am mai citit de mult poeme.

Tabieturile, mai ales cele câş­tigate la vârsta ţinerilor de minte, sunt greu de schim­bat, tot la fel cum cele noi, la etatea uitărilor en-gros, sunt aproape imposibil de impus. Ca, de pildă, acel “ordin” marinăresc de a trăi (elec­toral) bine pe care-l ignor cu nonşalanţă şi tabiet pionieresc ce duce cu gândul la deviza “Tot înainte!” Şi, desigur, la conotaţia nostalgică: tot înainte se trăia mai bine! Cel puţin din punct de vedere al… vârstei şi tabieturilor care m-au părăsit. Zău, fetele moşului!