“Tainele” nopţii dintre ani, în Banat şi în ţară

Punte între vechi şi nou, Anul Nou este însoţit, oriunde în lume, de obiceiuri şi superstiţii păstrate din cele mai vechi timpuri şi transmise în fiecare an mai departe, noilor generaţii. Românii au o mulţime de obiceiuri pentru trecerea spre un an nou. Pluguşorul, jocul caprei, al ursului, uratul şi sorcovitul sunt doar câteva dintre ritualurile aducătoare de noroc, sănătate şi prosperitate celui care le primeşte în casa lui. În Banat, ca şi în celelalte zone ale ţării, de Anul Nou se practică obiceiul prin care se urează gospodarilor sănătate, rod în muncă şi spor la animale. Bănăţenii cred însă şi în supersiţii care spun că Ajunul este unul dintre cele mai favorabile momente pentru prognozarea vremii sau a recoltelor viitoare, ori pentru aflarea ursitului de către fetele nemăritate.

Superstiţii în pragul noului an

Românii au păstrat o mulţi­me de obiceiuri străvechi în noaptea dintre 31 decembrie şi 1 ianuarie. Destul de multe din­tre ele redau, prin colinde şi nu­meroase acte rituale, drama naş­terii şi morţii anuale. Sunt însă şi superstiţii şi legende, precum vorbitul animalelor, alungarea spiritelor malefice prin zgomote şi încurcatul cai­lor, şi obiceiuri, precum Sor­cova, Chiraleisa, încercarea no­rocului, aflarea ursitei, întoc­mirea calendarului, efectuarea observaţiilor astronomice şi meteorologice, împăcarea prici­nilor şi săvârşirea actelor de to­leranţă şi îngăduinţă, care dau o anumită culoare fiecărei zone a ţării.

Însă, atât în Banat, o zonă puternic marcată de multicul­tu­ralitate – aici convieţuind ro­mâni de diverse naţionalităţi, şvabi, maghiari, ruşi, sârbi şi bulgari, cât şi în alte zone ale ţării, precum Moldova sau Olte­nia, obiceiurile tradiţionale de iarnă s-au amestecat, fiecare preluând de la fiecare. De exem­plu, de Anul Nou, şvabii bănă­ţeni obişnuiesc să facă un ca­lendar al viitorului an. Adică, să desfacă 12 foi de ceapă, pentru fiecare dintre cele 12 luni ale anului. Se pune sare în fiecare foaie de ceapă şi se aşează pe o suprafaţă uscată. A doua zi, du­pă cum sarea din ele va fi usca­tă sau umedă, luna reprezen­tată de acea foiţă de ceapă va fi secetoasă ori ploioasă.

La etnicii bulgari, obiceiul este altul. Aceştia merg la co­lindat în ajun de Anul Nou, cu un băţ “fermecat”, existând cre­dinţa că toţi ei pe care îi ating cu acesta vor fi feriţi de rele în anul care urmează.

Ruşii din Banat, după ora 12 noaptea, când se bate ceasul vechiului an, deschid uşile şi geamurile, pentru ca noul an să le intre în casă.

Mitul ursitului, prezent în Banat

Tinerele fete sunt nerăbdă­toare să îşi afle ursitul, iar noap­tea de Ajun de An Nou este cea mai prielnică, se spune din bă­trâni. De aceea, fetele nemări­tate fac tot felul de obiceiuri, se piaptănă şi se uită în oglindă, cu câte o lumânare în cele patru colţuri, şi sunt sigure că acolo îşi vor vedea şi ursitul. Ba mai mult, ele ştiu să ghicească cum va fi acesta: de va fi bogat sau sărac, sănătos sau aprig la mâ­nie. După aceeaşi metodă, fete­le mari află şi după câţi ani se vor mărita.

În Banat sunt multe obice­iuri în acest sens, care încă se mai păstrează mai ales în zona montană. De exemplu, în tre­cut, în ajunul Anului Nou, când popa satului bătea toaca la bise­rică, fetele se duceau după cren­guţe de măr dulce, să facă din ele punţi, în credinţa că vor vi­sa noaptea ursitul. Punţile pre­vesteau fetelor în dimineaţa Anu­lui Nou cum vor fi viitorii lor bărbaţi. Dacă puntea este cu “chidă” (brumă) e semn că fata va lua om bogat, altfel va lua om sărac. Unii flăcăi furau pun­ţile fetelor, aşa că pentru ele era semn, că în acel an nu se vor mărita.

Un alt obicei practicat în ajunul Anului Nou era şi Vărge­latul, care consta în punerea pe masă, sub ulcele, a anumi­tor obiecte, precum bani, grâu, oglindă, pieptene, ac, pâine, etc. Fata trebuia să ridice trei oa­le, iar dacă ieşea la iveală acul, pâinea şi pieptenul, în­seamnă că aceasta urma să ia în căsă­torie un om bogat. Se fă­cea haz dacă erau nimerite obiec­te ce semnificau defecte.

Tot pentru aflarea ursitului se practica şi obiceiul perilor de porc. Se puneau pe vatra încin­să sau pe plita cuptorului doi peri din spinarea porcului, unul reprezentând o fată, celălalt un băiat. Dacă perii, arzând, se de­părtau, tinerii nu se căsătoreau. Dacă se apropiau, răcindu-se, era semn de împreunare.

Un alt obicei din Banat, practicat în noaptea de Anul Nou, era numărătoarea parilor, de la zece la unu. Parul cu nu­mărul unu se însem­na cu un fir roşu. Dimi­neaţa se observau parii. Dacă acel par însemnat nu avea coa­jă, ursitul va fi sărac, dacă parul era înalt şi subţire, bărbatul va fi frumos, calităţile ursitului fiind cate­gorisite în funcţie de parul în­semnat.

O tradiţie din aceeaşi cate­gorie era şi cea legată de  scu­la­tul vitelor. Obiceiul era făcut în ajun de fata de măritat, care mergea în grajdul vitelor şi dă­dea cu piciorul într-un bou zi­când: “Hai Bălan, ăst an! Alt an!”. Lovitura la care se scula boul marca numeric anul în ca­re se va mărita fata.

Metoda oglinzilor era şi ea folosită de fetele de măritat în noaptea din ajunul Anului Nou. În cele patru colţuri ale oglinzii erau aprinse lumânări. Fata se dezbrăca până-n brâu, se des­pletea, apoi ocolea oglinda de trei ori. Privea în ea şi îşi vedea soarta. Dacă lua văduv, îl vedea înconjurat de copii, dacă va mu­ri şi nu va mai avea soartă, ob­serva un coşciug.

Folosit era şi obiceiul pune­rii de ceară în apă. În seara Ajunului se puneau două pică­turi de ceară în apă şi se agita vasul. Dacă picăturile de ceară se apropiau, era semn că tinerii se vor lua.

Tot pentru măritiş erau fo­losite şi grâul şi nuiaua de alun, unde, prin invocaţie, textul se apropia de descântecul vrăjilor. În timp ce se arunca grâu peste un coteţ, se bătea cu nuiaua de alun şi se zicea: “Tu, băţ de alun / Să mi-l arăţi mâine / Venind ca un nebun”.

Şi oasele de la piftie puteau fi un indicator în ursita fetelor nemăritate. Acestea erau luate de fată şi numite pentru acest an, la anul, sau la doi ani. Apoi era strigat câinele. Pe care os punea întâi gura, atunci se cre­dea că se va mărita fata. Într-o altă variantă a obiceiului, fata lua oase pe care le numea cu nu­­mele băieţilor care o plă­ceau. Pe care os punea cîinele întâi gura, pe acel băiat îl lua fata.

Cunoscut în Banat este însă şi obiceiul cu lătratul câini­lor. Dacă lătratul era auzit de fa­ta care ieşea de la masă de Sfân­tul Vasile era semn că într-aco­lo se va mărita. Totodată, fata care auzea lătratul câinelui bă­trân urma să ia de bărbat un om vârstnic, iar care cea care auzea lătratul unui căţelandru, un om tânăr.

Plăcinta cu ludaie şi “jocul Vasilicii”

Indiferent de etnie însă, ca şi în celelalte zone ale ţării, în Banat, în ziua de Anul Nou, însoţind o imitaţie împodobită de plug sau chiar un plug răs­turnat şi tras pe două roate de câte doi sau mai mulţi boi, ti­nerii umblă cu Pluguşorul, din casă în casă. Aceştia recită ver­suri legate de principalele munci agricole: aratul, semăna­tul, seceratul, căratul, măcina­tul, coacerea pâinii, iar în în­che­iere fac urarea de sănăta­te, de bine şi un an fericit.

La final, gazda îi serveşte pe urători cu răchie fiartă cu zahăr şi scorţişoară, cu cârnaţi prăjiţi şi tradiţionalele meş­paiţuri, care sunt prăjituri mici şi deli­cioase a căror reţetă este ţinu­tă secretă de fiecare familie în parte.

Un produs tradiţional dul­ce în Banat, care se face cu ocazia sărbătorilor de iarnă, este şi plăcinta din aluat româ­nesc nedospit, aluat din care se întinde o foaie aproape trans­parentă şi peste care se presa­ră ludaie rasă cu zahăr (dovleac dulce şi roşu) sau brânză dulce cu stafide şi smântână ori me­re.

Tot când vin colindătorii, în Ajun, în Banat se practică şi obiceiul Semănatului, care constă în aruncarea de boabe de grâu peste urători, prin ca­să. A doua zi, grâul este strâns şi este pus la încolţit.

Un alt obicei, practicat de această dată de etnicii romi care trăiesc în localităţile Banatului, este Vasilica. Potrivit tradiţiei străvechi, se ia un cap de porc, se împodobeşte cu crenguţe de brad, cu cercei şi salbă, iar, aşa împodobit, cu capul de porc se “joacă Vasili­ca”. Adică, se cântă sau se re­cită un cântec cunos­cut şi nu de puţine ori plin de glume deo­cheate la adresa gaz­dei sau a nevestelor care au călcat strâmb, adică, au fost infidele.

Prosperitatea, chemată în casele gospodarilor

Tot în Banat, la Anul Nou se obişnuieşte să fie ridicaţi copiii sub un an la grindă. Pă­rinţii micuţilor aduc, la masă, plocon. Moaşa ia pruncul şi, ţinându-l vertical, îl ridică de trei ori cu capul până la grindă, urându-i să crească mare şi voinic, să fie norocos şi sănă­tos. Apoi se aşează la masă şi petrec. La plecare, moaşa dăruieşte copilului bani şi îm­brăcăminte.

Tot în credinţele bătrâni­lor era însemnat faptul că ace­luia care strănută în noaptea de Anul Nou îi va merge bine, iar părinţii îi numeau vitele din curte, socotind că are no­roc la ele. Nu se mânca găină, crezându-se că râcâie înapoi şi nu-ţi va merge bine. Pentru fineţea feţei fetelor, masa de Anul Nou începea cu răcituri, (piftie) sau cotoroage, cum li se spun în Banat. Pentru aflarea sănătăţii celor din casă erau folosite şi seminţele de cânepă. Acestea se puneau pe plită sau în vatră pentru ai casei. Dacă sămânţa plesnită sărea în foc sau la uşă, era semn că omul va muri. Dacă sărea la icoană, era semn bun. Se mai puneau seminţe pentru vitele din curte şi chiar pentru semănături.
Seminţele plesnite erau ames­tecate dimineaţa cu altele şi se dădeau la lighioane, gospodina urându-le “Să trăiască, Să creas­că, să se prăsească, ca frunza-n codru, ca nisipul în mare”.

Noaptea în care cerurile se deschid

Anul Nou are în Banat obiceiuri tot mai puţine, spun etnologii. Însă, susţin aceştia, mesajul transmis va dăinui şi peste ani, prin împletirea cu noi şi noi variante de ritualuri stră­vechi, reinventate.

“Fiind o sărbătoare a familiei si a comunităţii, sărbătoarea Anului Nou a fost cea mai uşor supusă înnoirilor, mai ales prin mulţimea de evenimente spectaculoase, venite din afară, prin afluxul de luminiţe, jucării şi pocnitori. Rolul apotropaic înainte era marcat prin ţeava cu carbit sau prin puşca de vânătoare, fiindcă se crede că la tre­cerea dintre ani spiritul malefic este foarte puternic. Îndepărtarea răului prin mult zgomot este un element firesc. Pe de altă parte, la trecerea dintre ani cerurile se deschid şi, pentru o clipă, Dumnezeu poate fi zărit la ma­sa Raiului de căre omul cu sufletul cu­rat”, spune etnologul Maria Mândroa­ne, de la Muzeul Satului Bănăţean. Po­trivit acesteia, în trecut, în societatea arhaică, momentul de trecere într-un an nou era marcat şi prin colinzile specifice, Sorcova ori Pluguşorul. Oa­menii se mascau, se veseleau, cântau, iar pâinea, grâul şi vinul de la masa lor semnificau spiritul pământului şi al rodului curat.

Astăzi se practică mai ales ca, la trecerea dintre ani, uşile şi geamurile să fie deschise. “Se zice că prin ele iese tot ce a fost rău în anul ce trece şi intră tot ce este mai bun din anul ce vine. Există credinţa că aşa cum eşti, ca stare de spirit, în ziua de Anul Nou aşa vei fi tot anul. De aceea oamenii sunt veseli, harnici şi buni. Apoi,  e bine ca în ziua de Anul Nou să faci din toate câte ceva (simbolic), ca să fii harnic tot anul. Nu în ultimul rând, primul om care îţi intră în casă trebuie să fie bărbat, că el aduce norocul şi sporul în casă, în timp ce femeia sim­bo­­lizează paguba”, explică Maria Mân­droane.

Etnologul mai spune că, tot pentru a se evita ca omul să aibă un an prost din punct de vedere financiar, se mai practică încă şi superstiţii care spun că, în ziua de Anul Nou, nu se dă nimic din casă, fiindcă a da în această zi în­seamnă că păgubeşti întregul an. “Nu se dau mai cu seamă bani, în schimb e bine ca în această zi să ai mulţi bani asupra ta, fiindca asta înseamnă că vei avea bani tot anul”, mai spune Maria Mândroane.

Chiar dacă au cam uitat de vechile obiceiuri, cumpăna dintre ani este însă şi un moment pe care bănăţenii îl pot marca şi cu cu ceva mai mult decât şampanie şi artificii, prin mici super­stiţii care pot adăuga sare şi piper acestui eveniment important al anului. De exemplu, se crede că un articol de lenjerie intimă roşu poate aduce noroc în anul care vine şi e semn de prospe­ritate. Dacă nu, este suficient să te îmbraci cu haine noi ori nepurtate. Pe de altă parte, banii pe care să îi ţii în bu­zunar deschid calea către o situaţie financiară bună şi aduc oportunităţi de a-ţi creşte veniturile. Tot aşa este bine să nu intri în noul an cu datorii neachi­tate, pentru că asta ar putea atrage pagube financiare şi lipsuri materiale. Nici să dai bani în zilele de 31 decem­brie sau 1 ianuarie, ca să nu ţi se scur­gă banii printre degete în următoarele douăsprezece luni. Tot în acest sens se crede că o crenguţă de vâsc pe masă sau atârnată deasupra uşii aduce noroc pe toate planurile. Însă nu trebuie în­locuit calendarul înainte să se termine anul şi nici nu se rupe ultima filă înain­te de miezul nopţii, pentru că aduce ghinion.

Tot din bătrâni se spune că, şi dacă e plin ochi, coşul de gunoi nu tre­buie aruncat în prima zi din an şi nici altceva din casă.

Fetele nemăritate trebuie să îm­pru­mute o verighetă şi să o poarte pe inelarul de la mână stângă, ca să îşi poată visa viitorul soţ, şi nu în ultimul rând, fiecare trebuie să întoc­mească o listă cu toate lucrurile pe care le do­reşte să le aibă şi să o poarte la sine în noaptea de Revelion.

Obiceiurile româneşti, pline de semnificaţii

Dacă Banatul pare să fie o zonă mai sărăcăcioasă în tradiţii şi obiceiuri prilejuite de trecerea dintre ani, nu la fel se întâmplă în alte colţuri ale ţării. Poate cel mai întâlnit obicei, o urare tradiţională la români în preajma Anu­lui Nou, Pluguşorul s-a păstrat şi astăzi în mai toate regiunile, după scenariul ritualic al unei invocări magice cu substrat agrar. Întotdeauna însoţit de strigături, pocnete de bici şi sunete de clopoţei, pluguşorul trebuie primit în fiecare casă pentru a aduce prospe­ritate în noul an.

În ajun, mai ales în zona Moldovei, cete de flăcăi pleacă cu Plugul pentru a face urarea obişnuită de recolte bogate în anul care abia începe. Folcloriştii au întocmit poezioare specifice, majorita­tea începând cu „S-a sculat mai an, Bă­dica Traian”. Cu ani în urmă, alaiurile de urători erau însoţite de un plug tras de boi şi se trăgea o brazdă în faţa ca­sei colindate, în acordurile pocnetelor de bici care egalau în intensitate pe­tardele de azi. Strigăturile flăcăilor sunt însă şi astăzi inspirate din întâm­plări hazlii, puse pe seama animalelor care devin personaje fabuloase.

Un alt obicei răspândit la români este şi jocul caprei, capra fiind perso­najul cel mai pitoresc ornat. Are un costum din spice de stuf, cu cap mobil, făcut din lemn, cu un băţ lung din două corpuri acţionate cu o pârghie şi o sfoară. Acest mic mecanism scoate su­nete ritmice în concordanţă cu mono­logul vătafului : “Ţa, ţa, ţa, căpriţă, ţa!” Trupa poate avea zeci de personaje – zâne, draci, babe, moşnegi, haiduci, vânători, zgripţuroaice, harapi, doctori sau negustori. Alte personaje mai sunt ursarii, căpitanii, ciobanii şi fluierarul.

Jocul ursului este o altă tradiţie românească specifică Anului Nou, cel mai des întâlnită în Bucovina şi Moldo­va. Poate, cel mai vechi dintre dansuri­le cu măşti, jocul ursului este extrem de simplu şi în acelaşi timp specta­culos. Ursul este întruchipat de un flăcău purtând pe cap şi umeri blana unui animal, împodobită în dreptul ure­chilor cu ciucuri roşii. Alteori, capul ursului se confecţionează dintr-un sche­let de lemn acoperit cu o bucată de blană, iar trupul, dintr-o pânză solidă, astfel decorată încât să sugereze culoarea maro caracteristică blănii acestui animal. Masca este condusă de un ursar, însoţită de muzicanţi şi urma­tă de un întreg alai de personaje (prin­tre care se poate afla un copil în rolul puiului de urs). Adaptată de ursar („Joa­că bine, măi Martine,/Că-ţi dau pâine cu măsline”), în bătaia tobelor sau pe melodia fluierului, ţinându-şi echilibrul cu ajutorul unui ciomag, masca mor­măie şi imită paşii legănaţi ai ursului, izbind puternic pământul cu tălpile. Rostogolirea urşilor în cerc, bătutul şi moartea ursului, apoi învierea miracu­loasă, ca şi urcarea acestuia pe bâtă (toiag), redau în chip metaforic succe­siunea anotimpurilor care, cândva, stăteau sub semnul acestui animal, capabil să învingă iarna şi să vestească primăvara. Obiceiul are la origine rolul de a purifica şi fertiliza solul în noul an. Cultul ursului este moştenit de la geto-daci, care îl considerau un animal sa­cru, de aceea nici astăzi nimeni nu tre­buie să refuze să primească în casă pe cei care joacă ursul.

Unul dintre cele mai importante obiceiuri, nelipsit din tradiţiile româ­neşti, este Sorcova. Obiceiul este re­prezentat de semănătorii care vin să însămânţeze brazda din ajun cu boabe de grâu sau din orez. Acest obicei, al sorcovirii, se întâlneşte şi la alte po­poare care, în loc de băţul, de aproxi­mativ 30 - 40 cm, împodobit cu flori de foiţă colorată de staniol, cum este la noi, merg pe la case cu ramuri de măs­lin sau de laur, pentru a face urări de Anul Nou.

Superstiţii păstrate de secole

Există obiceiuri de Anul Nou care s-au păstrat doar în mediul rural (stin­gerea luminilor simbolizând întunericul şi haosul, aprinderea lor fiind simbol al naşterii şi credinţei). În mediul urban, multe dintre obiceiurile şi tradiţiile de Revelion au fost înlocuite cu distracţia şi focurile de artificii. Pe lângă obiceiuri şi tradiţii, există însă şi superstiţii refe­ritoare la noaptea dintre ani. Cei care cred în superstiţii nu trebuie să spele rufe, să coase sau să tricoteze în noap­tea dintre ani, deoarece aceste îndelet­niciri, se spune, aduc ghinion.

Tot de Anul Nou se practică şi obi­ceiuri care amintesc de Sfântul Vasile cel Mare, unul dintre primii patriarhi ai Constantinopolului, cel care a avut un rol esenţial în delimitarea ritului ră­săritean, al ortodoxiei, de cel apusean. Astfel, în prima zi a noului an, se cântă colinde specifice şi se împart daruri, mai mult simbolice. Acest obicei repre­zintă un rit precreştin de fertilizare, de invocare a spiritelor bune în gospodă­ria celui urât. În ziua de Sfântul Vasile, se spune, cerul este deschis şi se con­sideră că rugăciu­nile sunt mai eficien­te, iar magia are mai mulţi sorţi de iz­bândă. Din aceste moti­ve, în această zi li se prezice fetelor vii­torul. Pentru aceas­ta, în vechime se folo­seau mai multe tehnici de ghicit, cele mai cunoscute fiind cea cu ajutorul cărţilor şi cea cu oglinda. De asemenea, pentru ca fata să-şi viseze ursitul, ea trebuia să-şi pună sub limbă, înainte de a se cul­ca, puţin busuioc. La sate se coace şi acum pâi­ne în această zi şi, prin modul în care aceasta se rupe, se prevestesc eveni­mentele din anul abia început.

Obiceiurile şi tradiţiile de Revelion sunt respectate de toţi românii, fiind trans­mise din generaţie în generaţie. Ter­me­nul de Revelion vine din franceză (Ré­veillon) şi înseamnă veghe sau ospăţ la miezul nopţii. De aici tradiţia de a avea o masă bogată şi de a nu dormi în noap­tea dintre ani. Tot în rândul tradiţiilor de Anul Nou se înscriu şi jocurile, mu­zica, urările care reprezintă alungarea răului din anul ce se încheie şi întâm­pinarea binelui din anul ce urmează.

Tot în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie, bătrânii spun că aprin­derea unei lumânări sau a unei candele sub icoană, care să ardă până se lumi­nează de ziuă, are rostul de a-l înduple­ca pe Dumnezeu pentru a da omului un an uşor şi luminos.

În noaptea de Revelion, cuvintele urâte şi gândurile duşmănoase nu îşi au rostul. Se crede că acei care le adre­sea­ză celorlalţi sunt urâţi în faţa lui Dum­nezeu şi vor fi urmăriţi de ghinion de-a lungul întregului nou an. Prin obiceiu­rile şi tradiţiile practicate cu această ocazie, noaptea trecerii dintre ani a fost şi continuă să fie un moment magic în credinţa populară româneas­că, un mo­ment în care are loc înfrun­tarea dintre vechiul şi noul an, în care timpul se opreşte în loc pentru a-şi pu­tea continua curgerea sa permanentă, un moment în care timpul se reînnoieşte, anul vechi se îngroapă, iar cel nou abia se naşte.