„Traian Băsescu a venit spre agenda grupului nostru de intelectuali, pe care nu am schimbat-o, nu invers”

„O tranziţie mai lungă decât veacul. România după Ceauşes­cu”, cel mai recent volum pe care Mircea Mihăieş, vicepreşedinte al Institutului Cultural Român, l-a semnat împreună cu politologul Vladimir Tismăneanu, este o radiografie a spaţiului public şi politic românesc al ultimilor 20 de ani. L-am invitat pe profesorul universitar, eseistul şi editoria­listul Mircea Mihăieş – de ani de zile, unul dintre vârfurile intelectuali­tăţii din România şi o prezenţă constantă în spaţiul public românesc –, la un dialog despre problemele din societatea româ­nească, probleme la care contri­buim poate şi noi şi care ne privesc pe toţi, care ne ţin captivi într-o tranziţie „mai lungă decât veacul”, despre rolul şi responsabilitatea intelectualilor publici în viaţa cetăţii, dar şi în viaţa politică despre motivele încercărilor de delegitimare a lor, dar şi despre tarele presei reflectate în societate sau invers.

„După 1990 nu a fost o trans­for­mare a gunoaielor în ceva sublim, a fost o dezgheţare a lor”

Aţi lansat recent, împreună cu Vla­dimir Tismăneanu, volu­mul O tranziţie mai lungă de­cât veacul. România după Cea­u­şescu, „superbul manual de mora­lă civică angajată”, cum îl numeşte Horia Roman Pata­pievici, fiind „martorul de neo­colit al modului în care socie­tatea românească a aşteptat, timp de douăzeci de ani, să obosească nedreptatea: a firii şi a netrebniciilor proprii”. De ce nu oboseşte nedreptatea în România?

S-ar putea să fie o caracteristică a noastră, noi lucrăm de obicei cu stereo­tipuri : ştim despre nemţi că sunt ordo­naţi, harnici, ştim despre francezi că au un anumit tip de imaginaţie. S-ar putea ca noi să fim neobosiţi în mizerie mo­rală, pentru că ceea ce vedem de 20 de ani de fapt nu e mizeria vremurilor ac­tuale. Citeam mai demult o metaforă a lumii comuniste, în care erau adunate toate gunoaiele, dar prin metodele de represiune ale comuniş­tilor erau ţinute în stare de îngheţ. Ceea ce s-a produs după 1990 nu a fost de fapt o transfor­mare a acelor gunoaie în ceva sublim, ci a fost o dezgheţare a lor. Ceea ce ve­dem acum este o topire a acelor gunoaie, care invadează totul, de la spaţiul public până la spaţiul privat. Nedreptatea şi ne­simţirea nu pot obosi pentru că, dacă le pierdem, ce mai reprezentăm noi? Suntem alcătuţi din aşa ceva... Sună pesimist, ştiu.

Te aştepţi ca majoritatea să fie de o altă factură umană...

Aşa este, dar întotdeauna când fa­cem judecăţi din acestea abuzive – că sunt judecăţi abuzive prin generalizare –, ne referim îndeosebi la ceea ce se vede şi se aude. Sigur, există o majoritate tă­cută, cu care nu ştii de fapt ce este. Noi ne referim la cei pe care îi vedem mani­festându-se în presă, la televizor, pe stradă, uneori la locul de muncă, iar ceea ce vedem nu este un lucru care cel puţin pe unul ca mine să mă îndreptăţească să fiu foarte optimist. Nu sunt.

De ce, în România, tranziţia este mai lungă decât veacul?

Titlul chiar descrie o situaţie de fapt : tranziţia în România a început în veacul XX şi a continuat în veacul XXI. Din punctul acesta de vedere am un răspuns. Dar ea e mai lungă decât vea­cul, prin această sintagmă înţelegând la modul metaforic un anumit tip de mentalitate profund înrădăcina­tă. Mereu ne mutăm dintr-un loc în al­tul, mereu tindem spre ceva care nu este însă foarte bine definit. Ceea ce lipseşte în România este acel proiect la scară naţională, să ştim ce vrem. Nimeni nu-şi propune să alcătuiască o listă de 10 sau 20 de puncte “sau poate două puncte, care să spună ăştia suntem, astea sunt însuşirile noastre, asta am putea face”. Nu există un astfel de proiect. La noi există mereu contraproiecte. Dacă cine­va vine cu o idee, vor apărea 30 de oa­meni care să atace acea idee, fără să con­trapropună ceva viabil. Din acest motiv, după ce multă vreme eu am susţinut aproa­pe la modul orbesc opoziţia, mi-am dat seama că, de fapt, noi nu avem ceva ce s-ar numi putere şi opoziţie, avem o singură clasă politică foarte omogenă, dintre care unii se află la putere, iar ceilalţi se află în aşteptarea puterii. Dacă ar fi opoziţie, înseamnă că ei ar avea chiar cum spune cuvântul, o poziţie. Ei nu au niciun fel de voce distinctă.

În acelaşi timp nu cred că e neapă­rat de datoria noastră să sprijinim orice fel de opoziţie. Şi Vadim Tudor este în opoziţie şi nu m-am simţit niciodată dator să fiu alături de Vadim Tudor sau de alţi extremişti ori de oameni care nu sunt capabili să propună ceva coerent. E vorba despre felul în care se aşază cla­sa politică, pentru că ei au aceleaşi salarii, ei beneficiază de aceleaşi avan­taje şi sunt în ceea ce pe vremea comu­niştilor se numea eterna rotaţie a ca­drelor. Patru, cinci, opt ani sunt unii, du­pă care vin ceilalţi.

În momentul de faţă s-a întâmplat ca la putere – şi nu idealizez deloc pu­te­rea, pentru că nu sunt un simpatizant al ei – să fie nişte oameni care măcar la in­­tenţii par mai responsabili. În timp ce în opoziţie, care se ascunde după două per­sonaje total lipsite de credibilitate, cum sunt Crin Antonescu şi Victor Pon­ta, par să fie doar nişte personaje resen­timen­tare, care se rezumă la a batjocori tot ceea ce se întâmplă şi, de fapt, ele dau nota dominantă a societăţii româ­neşti. Ele sunt cele care ne-au adus în această formă de deprimare, întrucât prin mij­loacele pe care le au la dispo­ziţie (tele­viziuni, presă, ziarişti cumpă­raţi, politi­cieni care vorbesc la coman­dă, după nişte bileţele sau după ce li se suflă în cască atunci când se află la te­leviziune) nu sunt, de fapt, reprezentanţi ai popu­laţiei din România. Una promit în cam­pania electorală şi cu totul alta fac în in­ter­valul ăsta în care stau să aştepte puterea.

„Un partid al intelectualilor nu va fi niciodată posibil”

În anii 90, Partidul Alianţei Civice, considerat un partid al intelectualilor, a eşuat în spaţiul politic românesc. Au fost analizate cauzele acestui insucces? Se poate vorbi des­pre o responsabilitate a inte­lectualilor în eşecul tranzi­ţiei postcomuniste?

În primul rând, cred că P.A.C.-ul a apărut într-un moment nepotrivit. Cred că societatea românească nu a fost capabilă să asimileze acel mesaj despre care nu aş spune că era un me­saj al intelectualilor, era mai degrabă mesajul unui anumit tip de ideologie care deja era pusă în practică în ce­lelalte ţări. N-a fost o mişcare foarte originală la nivel european, ci una mai mult decât necesară, venea cu o doctrină neo-liberală, care muta ac­centul de pe statul protecţionist, care e falimentar cam peste tot, în momen­tul de faţă este clar o criză a statului providenţial. Iar reprezentanţii P.A.C. nu au fost neapărat oameni care să pro­vină din intelectualitatea să-i spu­nem umanistă, au fost oameni din toa­te categoriile sociale, poate mai con­ştienţi că România nu poate rămâne în această veşnică bătălie între neo-comunişti şi supravieţuitorii partide­lor istorice care aveau deja, la acel mo­ment, un mesaj politic epuizat. Sigur, existau câteva personalităţi cu o anu­mită forţă de impact, în primul rând Corneliu Coposu, dar mesajul politic, dacă ne uităm din perspectiva acestor ani a fost unul destul de primitiv şi, evident, nu putea să creeze, să coagu­leze o mişcare foarte serioasă.

P.A.C.-ul a fost, de altfel, ab­sorbit în P.N.L., cu care avea nişte afinităţi doctrinare, dar nu cred că acest lucru a funcţionat cu adevărat, din cauza diferenţelor de vedere din­tre perso­na­jele care dominau pe de o parte această formaţiune modern - liberală, care era P.A.C.-ul, şi acel li­beralism destul de tulbure, gata să fa­că orice tranzacţie, care a fost P.N.L.-ul. Cu­noaştem acum toată istoria cu Ra­du Câmpeanu, apoi cum au fost dis­puşi să intre la putere şi cu P.S.D.-ul şi cu oricine oferea ceva. Această is­torie s-a accentuat în ultimii ani şi ea ţine de un anumit tip de a înţelege şi a face politica în România.

Din acest punct de vedere, ca să revin la ultima parte a întrebării, nu ştiu în ce măsură intelectualii au res­ponsabilitate în politică, ei au respon­sabilitate în cultură mai întâi şi întâi. E adevărat că foarte mulţi intelectuali au considerat că este un moment în care ar trebui ca şi vocea lor să fie au­zită, pentru a avea această iluzie că au şi ei anumite soluţii, dar intelectua­lita­tea, fiind o pătură foarte subţire, ca­re nu are aderenţă în straturile adânci, e parcă dinainte condamnată la eşec. Chiar dacă are dreptate în mesajele pe care le propune, vedem de 20 de ani cât este de măcinată, de fărâmi­ţată, de subminată de orgolii ale unor personaje, aşa încât un partid al in­telectualilor nu va fi niciodată posibil. Iar influenţa intelectualilor în partide este vizibilă atunci când ei îşi pierd de fapt caracterul de intelectuali, când cedează această iniţiativă a gândirii, care caracterizează practica intelec­tuală, în detrimentul acţiunii politice şi al disciplinei de partid. Intelectualii nu sunt vinovaţi, sunt mai degrabă condamnaţi să nu-şi găsească un loc al lor.

„După 1990, mulţi s-au lichelizat inexplicabil şi incalificabil”

Sunteţi unul dintre vârfurile elitei intelectuale...

E o exagerare, să sărim peste asta...

.... care, din cauza faptului că v-aţi exprimat puncte de ve­dere vizazi de probleme din spaţiul public şi din cel politic, opinii care au deranjat, aţi devenit ţintă a unor campanii murdare bine orchestrate. De ce prezenţa intelectualilor în spaţiul public şi mai ales în spaţiul politic românesc este delegitimată, chiar condam­nată?

Depinde a căror intelectuali, nu a tuturor. Nu sunt călcaţi în picioare intelectualii care, în clipa de faţă, sunt foarte vocali, alături de ceea ce ei numesc opoziţie şi eu numesc de fapt oportunism politic. Spuneam mai înainte : opoziţia trebuie să aibă un program or, ceea ce vedem sunt nişte personaje care vor puterea cu orice preţ, chiar scriam că, la ultima cam­panie electorală, liberalii şi, în primul rând, Crin Antonescu au avut cel mai scurt program electoral din lume : „Jos Băsescu!”. Am înţeles indignarea, ne­răbdarea, dar ce punem în loc? Pro­gramul cu termen redus al lui Crin An­tonescu? E un om cu un discurs care te rostogoleşte foarte mult, dar pe care nu-l poţi reduce la două - trei propoziţii esenţiale. Sunt intelectuali care bene­ficiază de respect, de invitaţii perma­nente la televiziuni, de exemplu doam­na Zoe Petre, un intelectul care e mai prezent ca oricând în spaţiul public, şi nu ştiu care sunt meritele pentru care este invitată.

Există, pe de altă parte, acea gru­pare de intelectuali care, începând cu 2005, au refuzat să-şi schimbe mesajul. Atunci când toţi păreau cuceriţi de acea Alianţă Dreptate şi Adevăr, am fost şi noi alături de ei şi credem că suntem în continuare. Foarte mulţi credeau că răsplăţile vor veni imediat, că vor fi trimişi ambasadori, preşedinţi de institute culturale, miniştri, secre­tari de stat or, nu s-a întâmplat acest lucru. Iar părerea mea este că e bine că nu s-a întâmplat, pentru că, din câte cunosc eu, foarte puţini intelectuali sunt capabili să facă şi un anumit tip de administraţie, fiind mai degrabă ego­latri, în timp ce în viaţa aceasta de administraţie trebuie să fii un om care să sacrifici foarte mult din timpul tău, să faci lucruri cenuşii. Or, intelectualul român vrea întotdeauna să strălu­cească, să fie în prim plan şi cred că cei care ar fi putut să-i numească au avut această intuiţie că sunt oameni care nu pot duce până la capăt o misiune de tip administrativ, pentru că aici a fost în fond bătălia care s-a dat.

La mine se pune şi problema de prietenie cu câţiva intelectuali. Nu pot fi într-un alt loc decât acela în care se află prietenii mei foarte buni şi foarte vechi, în primul rând Vladimir Tismă­neanu, Horia Roman Patapievici, Ioan T. Morar, Mircea Cărtărescu, oameni care gândim la fel, am gândit la fel şi nu ştiu de ce ar trebui să ne schimbăm acum. Noi părem drept sprijinitorii preşedintelui Traian Băsescu, dar în realitate lucrurile sunt cu totul invers : Traian Băsescu a venit spre agenda noastră, pe care nu am schimbat-o, nu noi am mers spre agenda lui Traian Băsescu, nici măcar nu îmi era foarte simpatic înainte de 2003 - 2004. Am scris de nenumărate ori împotriva declaraţiilor lui, mai ales în perioada în care era ministru al Transporturilor, dar am observat în acelaşi timp un efort de învăţare. Mie mi-e clar că acel Traian Băsescu din 2004 e cu totul altul decât acel Traian Băsescu de după momentul în care a ajuns preşe­dinte, nu ştiu dacă e mai bun, mai rău, dar e cu totul altul.

Şi ca funcţionari ai Institutului Cultural Român, instituţie în raport cu care Traian Băsescu are o anumită poziţie, fiind preşedinte de onoare, suntem nişte oameni foarte mulţumiţi. Traian Băsescu nu a avut nici cea mai mică intervenţie vreo­dată, nu a avut idei, nu a susţinut că ştie cum se promovează cultura ro­mână în afara ţării, pentru că asta este misiunea I.C.R., nu a avut sugestii, nu a avut pile, pur şi simplu, ne-a lăsat în pace pentru a face ceea ce am crezut noi că trebuie făcut. A fost un noroc pentru că, într-adevăr, Traian Băsescu nu este un om de cultură, nici un om care să aibă pasiuni pe care le-am văzut, de pildă, la Ion Iliescu, chiar şi la Emil Constan­tinescu într-o anumită măsură, Traian Băsescu este un politi­cian. Cunoaşte foarte bine jocurile politice, merge într-o zonă care mie cel puţin îmi rămâne enigmatică, dar în această coexistenţă pe care o avem cu Traian Băsescu, nu avem nimic de care să ne plângem. Nu ştiu dacă domnia sa se plânge de noi.

Ce câştigă un partid sau un om politic care are susţinerea unor elite ale intelectualilor publici?

Are, şi nu numai la noi, unde exis­tă o tradiţie cum că artistul e lumină­torul neamului. Peste tot în lume, intelectualii sau măcar vedetele aduc un spor de imagine. Însă această imagine nu durează foarte mult. Se umblă la ea mai ales în campania electorală, dar ulterior vezi că diverşii cântăreţi, artişti care au mai pătruns în politică sunt lamentabili. Este cumva o armă cu două tăişuri : te foloseşti de imaginea lor, iar mai apoi îţi creează probleme, aşa încât eu cred că parti­dele au o mare hai să nu-i spunem problemă, dar o mare dilemă atunci când îşi fac acest gen de calcule, „îi atragem pe intrelectuali, dar nu ne asumăm şi partea invizibilă a vieţii de intelectual”, care nu este întotdeauna coerentă, care poate crea probleme, poate pune în situaţii penibile.

Dar ăsta e motivul : sporul de imagine pe care orice om care provine din zona intelectuală îl poate aduce,  odată pentru că e cunoscut, a doua oară, pentru că poate transmite mai uşor un mesaj, pentru că majoritatea vorbesc bine.

Aţi fost, nu o dată, ţinta unor atacuri verbale foarte viru­lente, ceea ce duce cu gândul la faptul că reprezentaţi un pericol. Pentru ce sau pentru cine?

Chiar nu îmi dau seama ce ur­măresc aceste atacuri. Eu nu scriu decât ceea ce cred, nu mă pune ni­meni. Am fost destul de acru inclusiv cu ac­tuala putere, cu care noi suntem asi­milaţi în mod abuziv, mai ales în zona presei (şi nu pentru că cei care ne acu­ză nu ar şti că noi suntem nişte inte­lectuali care nu urmărim altceva decât să ne plasăm pe piaţă propriul mesaj).

Faptul că Horia Patapievici a fost numit preşedinte al I.C.R., iar el m-a numit pe mine adjunctul lui ţine de cu totul altceva. Traian Băsescu – şi v-o spun cu toată certitudinea – nu ştia foarte bine cine este Horia Roman Patapievici, în acel moment. A fost numit pentru că a insistat Andrei Pleşu care ştia că Horia are şi abilităţi ma­nageriale, că are viziune, că e foarte inteligent şi credea că poate face trea­bă acolo. Sigur că s-au creat tot felul de gelozii, de invidii, care sunt pro­steşti, pentru că viaţa pe care o ducem la I.C.R. nu este de invidiat. Care sunt câştigurile? Sinecure? Ce înseamnă sinecure? Sinecură în­seamnă să stau acasă şi să primesc nişte bani sau cadouri. Or, la I.C.R. se mun­ceşte enorm pe salarii mizerabile, e o răspundere foarte mare atâta vreme cât eşti vânat ca un animal de către Curtea de Con­turi. Este însă un lucru pe care ni l-am asumat. Nu ştiu de ce suntem atacaţi, că nu am luat locul nimănui, şi oricum nu pot fi numiţi toţi la I.C.R., nu toţi pot scrie săptămână de săptămână, că asta facem.

Debutul linşajului mediatic la care sunteţi supuşi constant în ultimii ani coincide cu mo­mentul în care aţi susţinut, în Parlamentul României, Ra­portul de condamnare morală a comunismului, atunci când apele s-au împărţit inechivoc în două.

Am fost în Parlament atunci, în decembrie 2006, şi am văzut reacţiile clasei politice. S-a văzut clar că exista o mână de oameni de acord cu aceas­tă condamnare simbolică a comunis­mului şi era o majoritate covârşitoare care ştiau că, de fapt, sunt beneficiarii societăţii comuniste. Sigur că acela a reprezentat un moment de ruptură, dar nu o ruptură în două părţi egale, ci între o mare majoritate – care nu ştiu cum s-a întâmplat să fie şi foarte influentă, şi foarte bogată, şi cu ţinte economico-politice – şi o minoritate care chiar crede că ceea ce s-a în­tâmplat atunci este un lucru necesar pentru România, o formă de a spune în sfârşit „nu mai vrem comunism, nu mai vrem dictatură, economie planifi­cată”. Dar asta implică şi un risc, pentru că într-o societate liberă nu mai poţi sta la nesfârşit cu mâna întinsă, într-o societate transparentă nu mai poţi fura chiar ca în codru, cum s-a întâmplat, şi atunci există această coaliţie, neoficializată, dar foarte activă – nişte oameni care au interesul ca România să rămână o ţară în afara logicii europene.

V-aş propune un exerciţiu de imaginaţie : într-o ipotetică reeditare a „Apelului către lichele”, cui ar trebui să i se adreseze şi cu ce mesaj?

Nu cred că societatea românească s-a schimbat în 20 de ani atât de mult, lichelele au rămas tot lichele. Ce constat este că foarte mulţi oameni care, la începutul anilor 90, păreau să fie de partea bună a baricadei, între timp s-au lichelizat într-o manieră inexplicabilă pentru mine şi, în orice caz, incalificabilă.Apelul către lic­hele, al lui Gabriel Liiceanu, se adre­sează de fapt unui mare segment din societatea românească, în clipa de faţă.

“În România e o «dictatură» în care «dictatorul» e înjurat 24 de ore din 24”

Vă implicaţi activ în proble­mele spaţiului public româ­nesc, inclusiv prin editorialele pe care le aveţi în Evenimen­tul zilei. Cum comentaţi faptul că, la mai bine de un an din mo­mentul în care Strategia Naţio­nală de Apărare 2010 era tri­mi­să în Parlament cu două amen­­damente privind derapa­jele întâlnite într-o parte a mass-media – ceea ce a stârnit un iu­reş, ce a dat în linşaj me­diatic la adresa preşedintelui –, lucru­rile au rămas sau au fost menţi­nute în stand-by. N-avem nici o nouă strategie, nici co­duri deontologice eficiente ca­re să prevină şi să sancţio­ne­ze şi de facto acţiunile imorale făcute în presă şi în numele presei...

Pentru mine a fost şocant faptul că nişte oameni au încercat o mică diversiune. Deşi sintagma era “cam­paniile de presă mincinoase”, mă rog, într-o altă formulare, deci nu se refe­rea la campaniile de presă oneste, ci la cele care manevrează şi manipulează, au fost unii care au eliminat partea a doua a amendamentului. Or, nu toate campaniile de presă sunt pericol pentru societate, dar cele care sunt minci­noase trebuie stopate. Şi nu poţi, ca om normal, să fii de acord ca minciuna să devină regulă de existenţă.

Ceea ce au încercat unii ziarişti a fost să demonstreze, prin eliminarea unei părţi din amendament, că în Ro­mânia nu există libertate de expri­mare. Am mari îndoieli asupra acestui lucru pentru că ceea ce avem în mo­men­tul de faţă este o anarhie, nu dic­tatură. Vrem mereu să fim originali, dar am fi origi­nali din cale afară dacă am spune că în România este dicta­tură, iar dictatorul este înjurat 24 de ore din 24. Sunt abe­raţii. Sunt uimit nu numai că pot fi afir­mate, ci şi că pot fi crezute chiar de oa­meni altminteri inteligenţi şi talentaţi. Avem, însă, explicaţii de natură psiho­logică pentru aşa ceva.

Dar când nişte campanii de presă contribuie în mod clar la destabilizarea ţării – iar astea sunt lucruri ce pot fi demonstrate –, si­gur că e de datoria ta, dacă eşti un om responsabil, să încerci să te opui.

Lucrurile au rămas cumva cum ră­mân toate la noi, într-un fel de no man’s land, întrucât nu există nici voinţă poli­tică reală, nici o opoziţie atât de puter­nică încât să anihileze ceea ce cere puterea. Lucrurile stau într-un fel de balans, parcă în aşteptarea unor vre­muri mai bune, în care se vor găsi soluţii. E clar că societatea româ­nească a acestui moment este bol­navă. Mai ales după 2007, după sus­pendarea lui Traian Băsescu, a fost un moment în care au au ieşit la suprafaţă bubele societăţii româneşti. Trebuie ca ele să se vindece, dar acest lucru pretinde timp, dorinţă, un anumit tip de igienă morală, pe care văd că foarte puţini oameni din România sunt dispuşi să le facă.

Mircea Mihăieş, vicepreşedinte al Institutului Cultural Român, este profesor de literatură engleză şi americană la Universitatea din Timişoara şi redactor-şef al revistei „Orizont”.

Este autorul mai multor cărţi : De veghe în oglindă (1989), Cartea eşecurilor. Eseu despre rescriere (1990), Femeia în roşu (în colaborare cu Mircea Nedelciu şi Adriana Babeţi, 2003), Cărţile crude. Jurnalul intim şi sinuciderea (1995), Victorian Fiction (1998), Arhivele paradisului (1999), Masca de fiere (2000), Atlanticul imaginar. Studii de literatură britanică şi americană (2002), Scutul lui Perseu. Nicolae Manolescu între oglinzi paralele (2003), Viaţa, cântecele şi patimile lui Leonard Cohen (2005), Metafizica detectivului Marlowe (2008) precum şi şase cărţi scrise în colaborare cu Vladimir Tismăneanu, Vecinii lui Franz Kafka, Balul mascat, Încet, spre Europa, Schelete în dulap, Cortina de ceaţă şi O tranziţie mai lungă decât veacul. România după Ceauşescu.

A fost distins cu o serie de premii : Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1990), Premiul pentru critică literară al Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara (1993), Premiul pentru critică literară al Uniunii Scriitorilor din România (1995), Premiul aniversar pentru eseu al revistei “Tomis” (1995), Premiul special al Târgului de carte de la Oradea (1996) etc.

Mircea Mihăieş este membru în Consiliul şi în Comitetul Uniunii Scriitorilor din România.