Turnul Babel din mijloacele de transport în comun ale Timişoarei

N-au maşini personale. Îşi permit doar “luxul” de a parcurge drumul de la serviciu spre casă cu mijloacele de transport în comun. Dimineaţa, în tramvai sau autobuz, sunt mai tăcuţi. Nu li s-au trezit gândurile încă, în ciuda frigului pe care trebuie să îl îndure. Seara, întâmplările de peste zi curg altfel. Colegi de lucru, liceeni şi bătrâni îşi împărtăşesc impresiile în gura mare. Ca într-un turn Babel...

“E cancer, dom’le!”

“Nici gând, doamnă. Nu ne cresc ăştia pensiile devreme. Păi, ce? Cre­deţi că am ieşit din criză? Vorbesc ei, pro­­mit, dar noi simţim portofelul”. Bărbatul îşi însoţeşte vorbele, spuse rar şi tare, cu un gest al mâinii stângi pe care o apasă greu peste un buzunar unde, se pare, se află portofelul. Doamna, o femeie tre­cută de 60 de ani, îl aprobă din priviri. La fel fac şi ceilalţi câţiva călători din staţia de tramvai, participanţi invo­lun­tari la monologul acestuia. În Piaţa Tra­ian, e aglomerat ca întotdeauna, după şase seara. E frig, iar aerul rece le muş­că obrajii celor care aşteaptă. Nasurile le sunt roşii. Unii încearcă să şi le as­cundă sub fulare groase. Alţii îşi folo­sesc batistele drept scut. “E cancer, dom’le. De la an la an e parcă tot mai cald vara şi iarna tot mai frig. Nici nu ştiu ce să mai pun pe mine, când plec de acasă”. Tânărul face o pauză, pen­tru ca interlocutorul, cu care se între­ţine la telefonul mobil de ceva vreme, să îi răspundă. Alături, o domnişoară îşi împărtăşeşte experienţele trăite recent, tot la telefon. “Crezi că dacă le spu­neam babacilor, mă lăsau să merg? Deci, să nu mă dai de gol, da? Am fost la tine ieri şi mâine tre’ să vin să ne pregătim pentru teză la Info, da?”.Răspunsul prietenei îi stârneşte un val de râs, care cu greu poate trece neobservat de cei­lalţi oameni din staţie. Fata nu face nici­un efort să îşi diminueze pornirile exa­cerbate de veselie. Dă din mâini, râde zgomotos şi scoate la fiecare cinci secunde câte un icnet. În staţie soseşte un tramvai. Câţiva se rup din grămadă şi pornesc grăbiţi să urce în mijlocul de transport în comun. Fata a rămas pe peron, întreţinându-se vesel la telefon.

“Congelatoare ambulante, nu altceva!”

Şi în tramvai e aglomeraţie. Locu­ri­le pe scaune sunt ocupate. Ici-colo câte unul a rămas gol, dar călătorii se încăpăţânează să stea în picioare, ţi­nându-se de speteaza scaunelor. “Cum să te aşezi, că îţi îngheaţă toate alea? Şi nici nu e capitonat. E mai cald aici de­cât lângă geam, pe scaun”, îi explică o femeie unei domnişoare care o invi­tase să şadă. Fata tace. Femeia parcă scoate fum pe nări. La fel fac şi ceilalţi călători din tramvai. De fapt, e aburul respiraţiei. “Alo, de ce nu daţi drumu’ la căldură? Plătiţi din banii voş­tri?”, se supără un bătrân pe vatmanul care pare nici să nu îl audă.

O voce baritonală se evidenţiază din murmurul general, explicându-i bătrâ­nului că “aşa au primit vatmanii ordin, să nu încălzească încă tramvaiele, până la prima zăpadă. Ca să facă Regia(Re­gia autonomă de transport Timişoara – n.r) economie”.“Ei, aş! Dar de unde, dom’le? Nu e vorba că nu vor, îs defec­te tramvaiele. Îs vechi, nu mai fac faţă”. Nici de această dată, chipul celui care a vorbit nu se vede până la cei care s-au revoltat mai devreme. Oamenii mai arun­­că câte o vorbă ascuţită, mai înju­ră la adresa sistemului, blesteamă parti­dele politice şi costurile facturii la căl­dura puţină din apartamente. “Uite aşa ne ţinem de ani de zile. Mergem cu con­gelatoare ambulante, iar acasă calori­ferele abia se dezmorţesc. Bine că ştie să ne ia banii”, concluzionează o doam­nă a cărei haină nu pare să fie luată din bazar sau de la magazinul de după colţ. Totuşi, femeia găseşte că are suficiente motive să se plângă. Banii de medica­men­te, pâinea prea scumpă şi costurile uriaşe de la întreţinere sunt din nou amintite.

“The circle of trust” sau cercul încrederii

“Hăi, bă, că e cool gagica! Ai văzut ce silicoane are? Mai contează că e «creaţă» la română”, îi spune un băie­ţan­dru neajuns încă la vârsta buleti­nului altuia din aceeaşi categorie. Băieţii au însă cercei sclipicioşi într-o ureche, iar unul are şi o sprânceană rasă pe o dun­gă într-o parte. Părul şi-l poartă amân­doi după aceeaşi freză : tuns scurt pe părţi, dinspre frunte până în spatele urechilor, şi cu creastă aruncată într-o parte. Culorile părului sunt însă dife­rite. Unul este şaten natural, celălalt – cel cu sprânceana “tăiată” – are nuanţe de blond şi negru crestate în dungi perfec­te, ca o hienă. Dungi, de această dată crestate, are şi pe pantalonii de blug, în zona genun­chilor şi pe la buzunare. Scaunele tram­vaiului par prea mici pen­tru a le găzdui fesele şi picioarele, lă­sate să atârne intenţionat până sub scaune, lovind picioarele celor care stau în faţa lor şi care se întorc din când în când pentru a le arunca o privire mus­tră­toare. Fără efectul scontat, însă. Bă­ieţii sunt prea ocupaţi cu ale lor pentru a-i observa şi pe ceilalţi. Bunul simţ lip­seşte cu desăvârşire. “Ce să îi faci? Edu­caţia de acasă, că la şcoală oricum nu îi învaţă nimic...”, spune, şoptit, ca să n-o audă cei vizaţi, o bătrână de pe un scaun aflat în spatele celor doi. Nicio şansă să le tulbure conversaţia băieţandrilor. Discuţia a trecut de la din­ţii negri ai “profei de mate”, la fusta scurtă a profei de franceză. Trecute în re­vistă au fost şi colegele de clasă, dar şi băieţii din clasele mai mari, cu “aere de VIP”. Cei doi coboară într-un final, du­pă ce, vrând nevrând, le-au împărtăşit celorlalţi călători din tramvai ultimele noutăţi în materie de muzică de pe I-phone-urile primite proaspăt cadou.

Când credeau că au scăpat, grupul de călători agasaţi de cei doi puşti se trezesc asaltaţi, împinşi pe culoarul deja aglomerat, de un grup de fete şi doi băieţi la vârsta pubertăţii. “Men, da­că nu faci cum ţi-am spus noi, nu mai eşti în «the circle of trust». Bă, m-ai înţeles? Te-am ejectat imediat. Nu veni cu abu­reli că nu ţine”. Individul îl împunge pe celălalt cu un deget în umărul stâng, în timp ce fetele îşi îndeasă coatele una în coastele celeilalte, clipind şiret din gene. “Hai s-o vedem şi pe asta. N-ai curaj, şmechere. Dar o să fii the best dacă o faci. Tu dă bi dă best”, izbucneşte în râs una dintre tinere. Grupul se înfoaie, fiecare dă din aripi, îşi fâţâie genţile în spate, lovindu-i pe cei de alături.

“Domnişoară, fii atentă. E deja a treia oară”, o apostrofează o doamnă pe una dintre fete. Aceasta aruncă rapid un “pardon” abia auzit şi se întoarce, pufnind în râs, către colegii de distrac­ţie. Priviri ca nişte suliţe se îndreaptă spre grup. Tramvaiul opreşte în staţie, iar cei cinci adolescenţi zvâcnesc prin­tre călătorii îngrămădiţi. Unul dintre băieţi, cel cu indicaţiile verbale de mai devreme, le arată celor din tramvai gestul cu degetul mijlociu, gest însoţit din nou cu un val de râsete din partea grupului poznaş. De această dată, cei din tramvai nu reacţionează. Sunt prea obosiţi.

“Crezi în Dumnezeu?”

Cobor la Catedrală. Din nou, un val de oameni îngheţaţi se grăbesc să traverseze zebra pe partea cealaltă a trotuarului. Unii nu apucă şi sunt sur­prinşi de culoarea roşie a semaforului. Maşinile turuie la fel de nervoase ca şi şoferii de la volan. Cei întârziaţi trec, totuşi, prin faţa lor până pe trotuar.

În staţia de autobuz alţi călători aşteaptă să plece spre casă. Autobuzul lung devine neîncăpător. Reuşesc să prind un loc pe scaun. Alături, un băr­bat între două vârste se aşează şi el. Acelaşi freamăt de voci umane ţine fun­dalul sonor în mijlocul de transport în comun. Discuţii la telefon, tineri cu căşti în urechi, bătrâni molfăindu-şi pro­­tezele. Pe scaunul din faţă, o femeie cra­pă seminţe între dinţi, scuipând coji­le în palmă. Ceilalţi se fac că nu observă. Doar din când în când i se aruncă câte o privire cu subînţeles. Femeia, însă, continuă să scuipe. Îi sună telefonul. Răspunde, dar nu renunţă la îndelet­nicirea de mai devreme. Fiecare pasa­ger din autobuz a auzit ce a gătit fe­me­ia în seara precedentă – “varză acră, de post”.

“Nu vă supăraţi, ăsta merge la Real?”.Bărbatul mă fixează atent. Îi confirm omului şi mă uit la ceas, să îmi calculez încă o dată minutele rămase până la un alt autobuz pe care trebuie să îl prind, totodată şi acelea în care trebuie să suport conversaţia în limbaj “autohton” şi îndeletnicirea cu scui­patul seminţelor a femeii de pe scaunul din faţă. Bărbatul îmi taie din nou şirul gândurilor. “Credeţi în Dumnezeu? Să nu vă miraţi că vă întreb. Tinerii nu prea se mai gândesc la Dumnezeu, şi-au pierdut credinţa. E de datoria noastră să îi întoarcem din calea gre­şită”. Bărbatul continuă pledoaria, fără a aştepta să primească un răspuns. Tac. Cuvintele omului între două vârste trec neauzite de alţii printre vorbele ascuţite ale femeii cu seminţele. Mă ridic de pe scaun, în intenţia de a co­borî din autobuz. Bărbatul mă apucă de mână, în treacăt : “Nu uitaţi că Dum­nezeu e bun. Dar doar cu cei care merită”.

Afară, frigul e din nou prezent. Şi parcă şi mai ascuţit decât ziua. Alţi oameni se adună într-o altă staţie. Alte discuţii, alte convorbiri telefonice. Ace­leaşi idei – frig, bani puţini, incertitu­dini în viitor. În toate, viaţă trăită la fel....