Moto : „Crima cea mai cumplită nu o comit acum cei ce ucid, ci aceia care nu ucid, dar permit asasinatul”. José Ortega y Gasset

Mă frisonez uneori citind porunca biblică : „Să nu ucizi!” Eu care aş ucide fără nici cea mai mică remuşcare ucigaşii, mincinoşii şi hoţii. Cum să nu-l ucid, dacă l-aş fi prins în apartament pe ţiganul căruia nici Poliţia n-a reuşit – cum, dacă nu l-a căutat? – să-i dea de urmă, unde, nemulţumit că n-a găsit ce căuta, mi-a răvăşit şi mi-a rupt cărţile şi manuscrisele!? Adică mi-a nenorocit ceva la care ţin mai mult decât la copil, nevastă şi mine însumi! Cum să nu-l ucid pe cel care mă opreşte în parc şi, la fel ca-n filme, (“Banii, tataie, sau viaţa!”) scoate cuţitul (mai nou, pistolul!) şi mă tâlhăreşte? Păcat că pistolul meu e depus la rastel din anul 2000, altfel, cine ştie ce mai făceam?
Ştiu : Să apelez la Justiţie! Să nu-mi fac singur dreptate! Să-i las pe urmaşi să se ocupe de condamnarea ucigaşului meu.
Eu nu-s credincios pentru simplul motiv (dovedit) că religiile sunt vinovatele principale pentru discordie, asasinate, crime, războaie de-a lungul timpului. Drept care imperativul paşnic îl înţeleg şi chiar îl apreciez ca invitaţie la toleranţă, ca abţinere de la asasinat!
În alte circumstanţe să nu ucizi trebuie să fie ecou al biblicului viaţă pentru viaţă. Dacă nu cumva, vorba unui şef al meu, care abdatase principiul talionului (dinte pentru dinte) astfel că acesta devenise : dantură pentru dinte.

P.S. – Ori cine zicea că frica păzeşte bostănăria? A, ştiu. Ştiu din jurământul militar depus în juneţe şi respectat până la senectute, al cărui text se-ncheia cu: Dacă voi călca jurământul meu, să mă lovească pedeapsa aspră a legilor Republicii Socialiste România! Atunci, prin lege, era în vigoare şi pedeapsa capitală.