Cu inconştienţa cu care un pensionar ajuns la sapă de lemn, din cauza cheltuielilor nesăbuite şi a furtişagului întreprins pe cont propriu de membrii familiei, din bugetul comun, îşi scoate la vânzare ultimul bun de valoare din casă – centrala termică –, ştiind că fără ea va muri de frig la iarnă, România caută febril în tot mai împuţinatul portofoliu al patrimoniului de stat, pentru o ultimă lichidare de stocuri.
Unul dintre ultimele acareturi vandabile pe care statul a pus ochii e societatea C.F.R. Marfă, căreia se pare că Ministerul Transporturilor i-a pus definitiv şi irevocabil gând rău. Comparaţia de mai sus, cu vânzarea centralei termice, e una defavorabilă pentru pensionarul exemplificat, în sensul că, dacă acesta ar lua decizia nesăbuită de a-şi vinde respectivul bun, ar căuta să-l lustruiască înainte, să-l îmbrace în ţiplă şi să-i facă reclamă, în vederea dobândirii unui preţ cât mai bun. La vânzarea C.F.R. Marfă e exact pe dos, în sensul că strategia de privatizare concepută de Ministerul Transporturilor pare să îşi dea silinţa să prezinte situaţia societăţii în culori cât mai sumbre : „cifra de afaceri a scăzut”, „performanţa societăţii s-a deteriorat”, „veniturile financiare au scăzut semnificativ” şi aşa mai departe. De fapt, această strategie pregătitoare pare concepută în aşa fel încât să funcţioneze în favoarea cumpărătorului, nu a vânzătorului, pentru că în niciun caz nu are cum să obţină statul român un preţ fabulos pentru o societate pe care o prezintă ca fiind cu un picior în groapă.
În această decizie de scoatere la mezat se trece cu mare lejeritate peste faptul că în anul în care piaţa europeană a transportului de marfă a fost liberalizată, majoritatea ţărilor vest-europene ar considera că e un act de masochism pur sau nesăbuinţă nediluată să-şi vândă principalul operator de transport de marfă la care statul e acţionar. La fel de lejer se trece peste faptul că, în condiţiile prăbuşirii pieţei imobiliare, activele C.F.R. Marfă vor fi vândute la pachet la preţuri de dumping. Va fi un fel de outlet imobiliar. Nu mai contează nici măcar că societatea e de interes strategic şi că C.F.R. Marfă are până una alta convenţii internaţionale parafate cu Forţele Armate ale SUA, legate de transporturile KFOR, şi că asemenea angajamente nu pot fi subcontractate, ca să nu se spună poştite, la un investitor venit din Afganistan sau Arabia Saudită, taliban în timpul liber. Cel care crede că această ipoteză ar fi una SF nu a citit nici măcar primele pagini din Strategia de privatizare, în care se specifică, foarte clar, că s-a decis vânzarea unui pachet de 100% din capitalul social al C.F.R. Marfă „oricărui tip de investitor”.
Şi mai interesant la această vânzare e că, deşi ea e în mod clar una disperată, de subzistenţă, banii obţinuţi, care nu vor fi foarte mulţi cu actuala strategie de vânzare, vor fi investiţi nu în acelaşi domeniu, în încercarea de a se substitui cu altceva, mai profitabil, societatea vândută, ci în acoperirea urgenţelor, a găurilor negre – stâlpii deficitului bugetar. E ca şi cum o bătrână căreia statul ar decide că nu-i mai dă pensie ar vinde ultimele lucruri de valoare din casă şi ar investi banii în imagine – în farduri de firmă sau într-un Vuitton. Voci din sistemul feroviar spun că şi banii luaţi pe C.F.R. Marfă se vor duce tot pe imagine, adică pe salariile bugetarilor, pensii, subvenţii de căldură, ajutoare de stat. Poate, anul viitor, când se vor termina banii, se va mai vinde ceva din ultimele active de stat atrăgătoare – probabil, o companie strategică din sectorul energetic, deşi aici plaja de vânzare s-a redus dramatic în ultimii ani. Nu e însă decât o soluţie de prelungire a agoniei cu câteva luni. Fără răspuns, rămâne însă întrebarea unui sindicalist feroviar timişean către strategii ultimelor privatizări : „Şi după, ce?”