Umbra lui Tinu asupra presei romanesti

Redeschiderea dosarului privind moartea lui Dumitru Tinu atinge, la randul sau, doua puncte nevralgice, de care ne-am lovit cu totii, direct sau indirect, si nu o data.
O data e vorba despre felul in care se dau rezolutii in rechizitoriile parchetelor, la modul discutabil si atacabil. Grav este ca probele adunate si gestionate (intentionat) eronat de unii procurori, cantarind foarte greu in dosarul care urmeaza a fi judecat si, mai apoi, in sentinta, pot schimba definitiv, dar incorect, destinul unui om sau pot indeparta ancheta, tot definitiv si tot la modul incorect, de la adevar. Am vazut, nu o data, cum azi se emit mandate de arestare, pentru ca maine sa fie anulate. Am vazut, de asemenea, personaje care pleaca de la Politie cu un dosar mustind de infractiuni, iar la Parchet faradelegile dispar ca prin minune, transformandu-se din fapte pasibile de inchisoare in biete fapte contraventionale sau, mai sigur, fiind anihilate de o salvatoare scoatere sau neincepere a urmaririi penale. In dosarul privind moartea jurnalistului Dumitru Tinu, ancheta a fost redeschisa - dupa aproape patru ani de zbateri ale unor membri ai familiei sale, care nu cred in varianta accidentului si, culmea, au si piste care pot duce spre un asasinat, piste care au fost insa ignorate de anchetatori in 2003. Acum abia s-a ajuns la concluzia ca, intr-adevar, in acest dosar nu au fost administrate toate probele. Problema aici - in cazul in care noile probe vor duce spre crima - nu este numai nedreptatea, ci mai cu seama faptul ca, in patru ani, probe pretioase care puteau deschide drumul spre altceva decat spre o neincepere a urmaririi penale ar fi putut fi distruse. Iar redeschiderea acestei anchete este un caz special, daca ne gandim la renumele pe care l-a avut Dumitru Tinu. Cati oameni, anonimi, au parte sau au asistat la un tratament nedrept chiar de la prima treapta in sistemul juridic, dar nu mai pot face nimic pentru a schimba cursul anchetei sau nu stiu ca mai pot face ceva?
A doua oara este vorba despre partea mai putin frumoasa care umbreste o parte a presei romanesti, un defect mascat abil sub notorietate, sub glorie, sub aplicabilitatea sintagmei de a patru putere in stat. Dupa moartea lui Dumitru Tinu, nu am citit pagini intregi de anchete, nu am vazut ca varfurile de lance ale jurnalismului de investigatie sa-si puna intrebari vizavi de modul in care un om poate sa-si zdrobeasca teasta in habitaclul masinii, fara sa lase o picatura de sange, cum poate zbura printr-un geam, fara sa aiba un ciob in par sau in piele, nici cum poate pierde mult sange care, culmea, sa nu se gaseasca niciunde. In mod surprinzator, desi au dovedit ca pot scoate la iveala afaceri ilicite bine camuflate care duc, direct sau indirect, spre oameni din varful puterii, ca pot dovedi si demasca condamnari ilegale date in cazul unor oameni simpli aruncati nevinovati in puscarie, nu au facut, surprinzator, investigatii in cazul mortii lui Dumitru Tinu, desi neconcordantele au fost mai mult decat evidente. Ba din contra, cand OTV-ul deschidea, in vara acestui an, o ancheta jurnalistica, a fost luat, prin unele ziare, in bascalie si pus la colt pe motiv de “trash-TV”. In toti acesti aproape patru ani, ni s-au dat in schimb tuturor, fara sa o cerem, romane despre viata personala a lui Dumitru Tinu, ajunsa sa fie judecata public de oameni care nu au nici un drept sa faca lucrul acesta. Mai mult, cat Dumitru Tinu a fost in viata, nimeni nu i-a smuls parti din suflet pentru a le pune pe tapet si nu si-a permis sa-i judece sentimentele ca pe furtul de cai. Au facut-o unii dupa moartea lui, cu lacomia unor hiene care simt miros de sange. I-au scos pe tarabe viata privata, scormonindu-i in cele mai intime unghere ale sufletului si facandu-i viata subiect de talk-show-uri si prilej de demonstrat abilitati de citit in astri.
Daca Parchetul Prahova va ajunge la concluzia ca moartea lui Dumitru Tinu nu a fost cauzata de un accident de masina, presa va fi in ipostaza de a-si acorda sie insasi o bila neagra pentru o eroare sau o dovada ca uneori orgoliile sunt atat de mari, incat gloria cuiva nu este suportata nici dupa moartea acelui om.