Ca dascăl, proaspăt posesor al unui salariu chinuit de 150 de euro, minus 25%, - taxa de solidaritate pentru scos ţara din criză, cu greu se poate crede că poţi fi motivat să-i înveţi cu prea mult sârg pe învăţăcei des­pre frumuseţile şi bogăţiile patriei şi despre cât de aleşi şi norocoşi sunt locuitorii din spaţiul carpato-danubiano-pontic.

Efectul direct al acestei situaţii e, evident, o accentuare a devalorizării acute a şcolii, ca valoare, ca instituţie, ca reper, devalorizare începută de ani buni, cam din perioada când Becali şi Vanghelie începeau să-şi construiască statutul de vedete de azi.

Chinuită, recompartimentată, amputată, reformată, restructurată şi regândită, şcoala a eşuat lamentabil în efor­turile de a convinge noile generaţii că singura valoare unanim acceptată la nivelul societăţii româneşti poate fi alta decât banul. Educaţia în sine a ajuns o marfă, vândută în târguri de profil. Studiile în străinătate sau la şcoli par­ticulare auto-intitulate de prestigiu au devenit şi ele apanajul noii clase de îmbogăţiţi, ale căror odrasle văd într-o diplomă obţinută peste hotare un prim pas pentru câştigarea statutu­lui de divă de Bamboo sau fante de Dorobanţi.

Demotivarea, lipsa de resurse, disperarea au rămas, în tot mai multe cazuri, să guverneze învăţământul gratuit, de stat, pentru cei mulţi. Nefiind convinşi de res­pectul pe care trebuie să-l acorde unei insti­tuţii care nu prea mai pare în stare nici măcar să se autovalorizeze în ochii lor, mulţi din elevi îşi caută în cu totul alte părţi realizarea. O dovadă palpabilă a acestui fapt o reprezintă cele 3,5 milioane de absenţe acumulate de elevii timişeni în ultimul an şcolar. Şi nu chiu­lul în sine, care nu e un fenomen nou, e îngri­jorător, ci faptul că în tot mai multe instituţii de învăţământ nici chiar dascălii nu mai pot convinge, prin argumente sau prin statutul lor, că o oră de curs e mai valoroasă decât una petrecută cu tovarăşii de şmen, la colţul blo­cului, sau într-un bar tixit, la o etnobotanică.

Din păcate, mulţi din copiii de azi văd în părinţii lor, în frustrările acumu­late de aceştia, în viaţa chinuită de lipsuri şi scadenţe la bănci, că de multă vreme şcoala nu mai oferă un trai decent. Pănă la urmă, în Timiş, unul dintre cele mai dezvoltate judeţe din punct de vedere economic, numărul şo­me­rilor care au absolvit o universitate e de or­dinul miilor, după cum se poate vedea din statisticile Ministerului Muncii. Mulţi dintre ei sunt neindemnizaţi, şi s-ar putea să se regă­sească printre cei care spală tomberoane sau mătură străzi pentru a primi un ajutor social de 200 de lei. Fiecare dintre aceste cazuri reprezintă pentru tineri un motiv în plus de a fi debusolaţi şi de a căuta, nu pe băncile şcolii, ci oriunde altundeva, şi mai cu seamă peste ho­tare, succesul pe plan profesional şi personal. Acest fel de a gândi şi a reaşeza valorile pe care îl deprind noile generaţii va avea conse­cinţe spectaculoase peste câţiva ani.

Iar această mare problemă a învăţământului românesc nu se rezolvă prin comasări de clase, sau desfiinţări şi reînfiinţări de examene sau teoretizări abstracte legate de „ariile curiculare”. Şcoala românească pare că se caută pe sine de ani buni, fără vreo şansă de a se regăsi şi a funcţiona la standar­dele de altă dată. Şi e greu de spus, în actualul stadiu, dacă va reuşi sau nu. Miza nu e decât viitorul.