Un vot de blam cu riscuri prea mari

În 2008, unul dintre cei mai apreciaţi analişti politici pe care i-a avut presa românească, Magdalena Boiangiu, avertiza că teama unora şi indiferenţa altora vor favoriza răspândirea unei stări de spirit care îi face pe extremişti “socialmente acceptabili”.

Aplauzele şi mesajele de susţinere pe care manifestanţii Noii Drepte le-au contabilizat, sâmbătă, în timpul celui de-al şaselea miting organizat în 2011 la Timişşoara, acesta din urmă fiind împotriva “mafiei imobiliare ţigăneşti” – de altfel, focusarea atenţiei asupra unuia sau altuia dintre inamicii grupărilor de acest tip este dată doar de conjunctură –, confirmă corectitudinea previziunii. Susţinătorii ad-hoc pe care i-au câştigat, sâmbătă, reprezentanţii acestei mişcări de extremă dreaptă provin, parte, din rândul celor care au avut de suferit direct de pe urma acestei mafii imobiliare, construită şi întreţinută, cu largul concurs al autorităţilor, de câteva clanuri ţigăneşti din oraş, pe care nu le-a întrebat nimeni, niciodată, pe motiv de (comod, de altfel) vid legislativ, cum şi-au clădit averile. Alţi susţinători provin, probabil, din rândurile celor care, în urma scandalurilor imobiliare cunoscute în toată Timişoara, a recentelor reglări de conturi în stradă şi a agresiunii la adresa unor jurnalişti, care au avut ca protagonişti reprezentanţi ai aceloraşi clanuri ţigăneşti, au vrut să-şi exprime protestul faţă de autorităţi care, de ani de zile, par să danseze după cum li se cântă – fie ele de la Primărie, de la Poliţie, Parchete ori instanţe – şi care, prin superficialitate, ignoranţă sau corupţie, au reuşit să creeze urbei un renume negativ din acest punct de vedere şi, iată, să facă pârtie unor curente extremiste.

Dacă analizezi mesajul transmis de către Noua Dreaptă, la marşul de protest de la Ti-mişoara – „Afară, afară, cu leprele din ţară”, „Ţiganii nu-s români”, „Antonescu de trăia, în Siberia vă ducea”, „La Jilava, toţi ţiganii, haide” – ori la alte proteste organizate în ultimul timp, pe diferite teme, în afara unei virulenţe vădite, care demonstrează păstrarea unor elemente din ideologia fascistă, nu identifici, însă, nicio soluţie concretă şi constructivă pentru remedierea problemei-cauză. Şi, totuşi, discursul “prinde”.

Deşi mişcările de extremă dreaptă nu au ajuns, încă, la o dimensiune de proporţii, faptul că sunt, în ultimii ani – de când teme noi, purtătoare de conflict, au devenit centrale în dezbaterea publică –, pe un trend ascendent, ar trebui să reprezinte un semnal de alarmă : oricând, aceste mişcări pot escalada la o amploare greu controlabilă. O dovadă a ascensiunii lor în toată Europa, a faptului că planurile le sunt gândite pe termen lung este reprezentată de alianţele, constituite deja ori în formare, cu scopul unei gândiri şi al unei acţiuni unitare, care să le ofere amplitudine şi să le confere forţă. Iar Noua Dreaptă, deja mobilizatoare de mulţimi în Timişoara, a înfiinţat, în 2003, alături de mai multe mişcări de extremă dreaptă din Europa, Frontul Naţional European, care nu numai că sunt mai active în ultima vreme, dar au devenit şi mult mai ameninţătoare – fie că, în patentata deja formulă „noi şi ei” sau „buni şi răi”, au ca inamici antiţigănismul, rasismul, xenofobia ori homofobia –, agresivitatea se regăseşte şi în discursuri, şi în acţiunile de protest întreprinse.

Iar de la votul de blam dat în stradă, în cadrul unui miting de protest al extremiştilor, unor autorităţi care se lasă depăşite de situaţie, la un vot de blam, dat în faţa urnei, care va face posibilă ascensiunea la putere a unor candidaţi de extremă dreaptă, pasul poate fi mai mic decât ne imaginăm.